Candva, nu asa demult, umblam creanga dar nu cuprindeam lumea.
Cand m’am oprit din umblat creanga, in repaos fiind, am trait cumva mai mult.
Si am cuprins lumea cu brate lungi, pline de dragoste.
Ma intorc mereu in natura, traiesc aproape in sanul ei.
Ma intorc tot mai des catre copilul din mine, caruia ii zic instinct.
Il ascult, ma asculta si el, doar ca eu abia iau note de trecere.
Caut simplitatea dar ea nu ma cauta pe mine.
Simplitatea in forma strictului necesar, a ceea ce este suficient
Suficient pentru o viata bogata spiritual dar si cu explorare, bunatate si dragoste.
Nu mai stiu sa il aleg decat daca sunt fortata.
Si respir adanc, viata e acum si nimic mai mult.
––––––––––––––––
Viata era mai simpla candva
Sau cel putin, asa mi se pare acum.
Poate e doar mintea mea, ma ia la misto distorsionandu’mi amintirile.
Acum, imi pare ca e doar munca.
Oriunde ma uit cand deschid ochii, mi se infatiseaza doar munca, munca, munca.
Nu exista spatiu nicaieri.
Toate lucrurile, fie ca e vorba de munca de la birou, de casa, din jurul casei, din aer, se simt inghesuite.
Le simt inghesuite.
E doar de munca.
Si incep sa ma plictisesc.
Si sa ma enervez.
E plictisitor sa fii un adult.
Timpule, du’ma inapoi la stadiul de copil nestiutor.
Lăsaţi’mă să visez 