Craciun peste tot. Este un simbol, creat probabil tot pentru a  supune, dar este singurul care m’a sedus.

Il simt neincetat de 2 saptamani incoace. Ma insoteste cu miros de portocale, ger, ciocolata, vin fiert cu scortisoara si dorinte de a face cadouri. Sa nu uit de Profm Xmas (nu, nu fac reclama).

Regret ca nu am ajuns in munti, ca sa pot sa-l simt printre nameti de zapada si pericol de avalanse. Regret toti nervii si toate dezamagirile care mi-au patat Craciunul in perioada amintita. Si mai regret nemultumirea, ca trasatura principala a vietii mele.

Craciun peste tot. Este singurul simbol in care am continuat sa cred si dupa ce am aflat adevarul despre legendele lui. Caci pana la urma, nu privesc Craciunul ca nastere a lui Iisus, nici ca venire a lui Mos Craciun sau ca un post de 5 saptamani finalizat cu o masa plina de carne de porc si dulciuri cat pentru 10 familii.

Craciunul meu inseamna …

Zapada si copii razand

Vise si apropiere de parinti

Un brad frumos, artificial (ca sa fim ecologici) si luminite nesfarsite

Cadouri din suflet si bucurie pentru ceilalti

Colinde si filme cu povesti despre viata

Dans, glume, reintalniri

Si mai pot continua.. E idealist Craciunul meu. Stiu. Dar nu il pot respinge. Macar el sa fie la nivelul asteptarilor mele prea ridicate.

Craciunul tau cum arata?

Ion Vianu: „Asa s-a nascut omul, si asa a ramas: problematic, anxios. Agresiv, creator. Constient ca va muri.”

Credeam la un moment dat ca oamenii sunt asa tipicari si deloc revoltati de cursul vietii lor la fel de tipicara pentru ca nu sunt constienti ca vor muri. Poate ca m-am inselat crunt. Egoismul, dorinta de ascensiune, alergarea continua, frica de lucruri simple si cautarea in zadar a fericirii pot fi consecinte tocmai ale faptului ca stiu ca vor muri.

Obsesie, melancolie, depresivitate.

E greu sa gasesti un mix bun.

Cand am sa scap de partea obscura din mine? Ma plictisesc. Astept weekenduri albe. Astept sa dorm mai mult … de 4 ani incoace!!. Astept cu „regret ca vor trece”, cele mai frumoase sarbatori din cate exista: Craciunul si „imprejurimile”. Astept sa patinez, sa vad o piesa buna, sa joc un biliard, sa beau un vin fiert. Astept sa ninga. Imi astept viata. De parca astazi, acum, chiar acum, nu as trai. Ce idiotenie! De ce am descoperit viata asa devreme?

„Se presupune ca a darui, aduce bucurie. Asa ca atunci cand bucuria dispare, cand daruitul devine o povara, atunci te opresti.”

Intotdeauna ni se pare ca ceilalti sunt egoisti. Cu cat suntem noi mai egoisti, cu atat pretindem mai mult de la ceilalti. Cu cat pretindem mai mult, cu atat ei vor face mai putin pentru noi,  sau cel putin asa vom percepe. De aici si pana la „oamenii sunt egoisti” e un pas mic mic mic de tot.

Nu suntem egoisti. Suntem fiinte cu timp limitat.

Nu ne putem insa desparti de trecut. Stergem involuntar din memorie multe momente frumoase, secunde in care am simtit ca eram fericiti. Din toata sfoara asta lunga si plina de noduri, ramane in mare parte doar o perceptie generala, slab pozitiva, a ceea ce a fost. Mai raman poze, lucruri, locuri. Multa vina aruncata in reprosuri nemuritoare. Si mult fum iesind din ele: amintirile aspiratiilor cazute in rapa. Chin transformat in cuvintele potrivite. Chinul nostru. Viata noastra. Degradarea noastra prin prisma neputintei in care ne afundam. Neputinta de a taia sfoara si a lasa’o sa cada. Sa limitez puterea de a distruge. Puterea asta pe care acum o coordonez in ignoranta totala. Nu am mai creat de ani. Reseta’m’as!

Nu ma pot desparti de trecut. Se agata de mine, ma agat de el, si orice comentariu pe care l-ar face un tert e inutil si superficial. Timpul are o insemnatate diferita pentru fiecare din noi. Al meu incepe sa ia o atitudine de uragan. Ma spulbera in toate partile, fara sa imi dea o directie anume.

Nu am sa ma despart de trecut. E al meu, la urma urmelor. Ori il voi accepta intr-o buna zi ori voi muri fara sa fi existat vreodata.

„Degeaba, mi-a spus, degeaba mai plangi; Ce-ai omorat, omorat ramane.”

„Cat am plans, cat am ras; Poate –i scris intr-o carte. Maine sigur zorii ma vor lumina. Si-am sa plec mai departe.”

Vorbeam de o schimbare.  Eram oare beata, cazuta pe trotuar cand am gandit-o pe asta? Era tot o lupta, o lupta impotriva mea.

Incerc sa imi amintesc de mine acum 3 ani. Naiva, timorata,  0 incredere, 0 forta, dar cu o energie si – un sentiment pozitiv de neintrecut.  Zambeam cu sau fara motiv. Doar pentru ca simteam bucuria in mine.

Acum pot sa spun ca m-am format, ca m-au format. Ca am crescut. Si ca am pierdut pe traseul creatiei partea care ma poseda, ma incuraja, ma facea sa fiu cea mai vesela fiinta printre oameni. Mi-am pierdut altruismul, speranta, zambetul, energia. Doar pentru ca m-am incumetat sa doresc. Sa te doresc.

Cu cat te inchideai mai mult inauntrul lumii, cu atat mai mult imi doream eu sa ies in ea. Sa cunosc, sa-mi fie frica, sa imi depasesc frica, sa tremur, sa plang, sa ascult, sa cred in oameni, sa respir,  sa visez,  sa incerc, ah, sa mananc adrenalina cu polonicul. Dar relatia era construita in doi. Puteam eu oare sa fug total de ceea ce reprezentai tu? Mi-e frica ca m-am indragostit de tine tocmai atunci cand erai aruncat in mijlocul unei schimbari majore. Cand aceasta s-a incheiat, te lepadasei de multe caracteristici primordiale pentru puritatea vietii fara compromisuri pe care vroiam si vreau sa o duc. Atunci a inceput haosul. Poate trebuia sa ma opresc atunci. Sau poate ca nu. Dar ar trebui sa ma tem de propria-mi persoana daca am incercat atata timp sa ma mint ca lucrurile se vor echilibra la un moment dat.

Ti-am zis ca sfarsitul a avut loc mai demult. Ca a trecut pe langa noi si nu am vrut sa il vedem.  Gandeam totusi ca sunt nascociri ale mintii mele dornica de a suferi, doar pentru ca sa mai poata simti fericirea apoi ca atunci cand eram un  prunc. Copilaria a fost drogul meu. Oricat as mai incerca sa o iau, sa o bag cu forta in sange,  nu voi mai reusi niciodata sa mai simt fericirea la intensitatea de atunci.

Acum cred ca nu mai e nicio fantezie la mijloc.  Vom iesi de aici jumatate morti, vestejiti, dezechilibrati, dezorientati, cu o durere de care suntem siguri ca e insuportabila. Dar  nu cred ca o va depasi pe cea provocata de relatia in sine. Suntem pregatiti, echipati chiar, sa pasim inainte, sa progresam, asa incet, incetisor, cum a mers si viata noastra in 2 prin timp.  PREA incet pentru mine. Rabdare am si totusi n-am.

Nu am vrut decat sa traiesc. Sa fiu un om viu.  „Cand esti un om viu, nu te multumesti doar sa privesti.”

„Ceea ce are pret in ochii lor (ai oamenilor) nu este niciodata ceea ce primesc, ci ceea ce savarsesc”.

„Dar nu e oare semnificativ că aspiraţia noastră spre absolut se exprimă în termeni de acţiune, de luptă?”

Nu cred ca exista un singur lucru adevarat. Exista in schimb adevaruri pentru fiecare. Inca nu am clar in minte cum as vrea sa imi traiesc viata. Dar stiu ca acum nu traiesc, ci ma tarasc, ca un sarpe. Sarpele nu este om.

Pe cat de multa libertate am avut, pe atat de mult m-am incoltit cu regrete, dezamagiri, constrangeri, reprosuri.  Aici se termina. Anita nu mai e. Nu mai era de mult.  Inchei aici. O iau de la capat.

Cu 10-11 ani in urma, scriam:

„Acum s-a terminat, si cerul plange.

Si vantul suparat, frunza strapunge.

Copacii misteriosi ascund ceva…

Poate iubirea ce am pierdut-o candva.”

Ma paste o schimbare suspecta. Am decis acum 3 zile sa nu mai chinui cand vine vorba de noaptea luminata si dulcele somn.

Am vazut in ultimele zile oameni rigizi si colerici, rautaciosi si falsi, tematori si actori in diferite piese de teatru.

Acum cativa ani eram crunt naiva. Dar crunt!

Schimbarea este suspecta pentru ca punctul de plecare il constituie constrangerea mea de a gandi si in consecinta de a simti asa. Si deja parca aud usor o liniste plutitoare in sine-mi. Sper sa nu treaca. Nu vreau sa mai fortez pe nimeni sa faca lucruri doar pentru ca asa imi doresc eu. Nu vreau sa ma mai duc in locuri unde ma simt in plus si tensiunea creste in mine o data cu discutiile parca fortate. Vreau sa ma simt ca acasa. Caci mi-e dor de casa, de un loc al meu, propriu si personal, de un spatiu care sa imi apartina in totalitate.

Sunt constienta ca nu cred in mine. Se vede asta in temerile pe care le expun, in relatiile pe care le construiesc cu oamenii, in lucrurile pe care le fac. Si nu mai stiu cum sa schimb situatia asta. Ma face sa ma comport ca si cum nu as fi eu cea care exista. Dar stiu ca intotdeauna pot!

Pana la urma, ce daca nu ma intereseaza istoria lumii, barfele dintre oamenii importanti, minciunile politicienilor. Ce daca nu stiu lucruri pe care toti ceilalti le-au prins din zbor si apoi le-au insusit.  Ce daca nu discut in contradictoriu si nu demonstrez ceea ce poate nici eu nu sunt constienta ca stiu. Eu abordez prezentul pentru ca sa traiesc corect, frumos, in lipsa totala de plictiseala si cuvinte trase de par. Din pacate, momentan abordez fara rezultate.

Mai mult ascult decat vorbesc. Imi place sa ascult oamenii si sa nu ma mint dandu-le sfaturi banale si deloc chibzuite din perspectiva lor. Nu sunt omul potrivit pentru a disemina informatii. Imi place sa imi respir individualitatea si apreciez pe cei care cunosc respectul pentru asta.

Revenind la schimbare..sper doar sa ne intareasca, nu sa stearga locul nostru de pe fata pamantului. Sa ne ajute sa evoluam.

M-am pierdut totusi undeva intre mine si cum e mai bine sa fiu pentru ceilalti. In ciuda faptului ca vreau si zic ca nu imi pasa de ce ar putea crede lumea. Ma pierd inca in intrebari, in idei contrare, si nu mai cred ca exista momente lucide pentru mine. Ii doresc constiintei mele sa o lase mai moale. E ca un ceas cu bomba al carei cronometru nu are un timp prestabilit. Nu se mai satura sa ticaie.

Si am ramas socata. Dar nu a fost socul acela vulcanic ce te face sa reactionezi si sa actionezi. A fost socul care m-a umplut cu tristete. Ca si cum imi apartinea.

Calmul si noua mea inclinatie pasnica de a accepta lucrurile fara groaza, turbare, violenta a gandurilor, fara reprosuri si sfarsit, ma secatuiesc de toate resursele mele, de energie, sentimente. Intensitatea scade usor, dar constant si sigur. Ma epuizeaza neimplinirile. Ale mele, ale celorlalti. Dar pentru mine, clar, lupta s-a incheiat. Asta sunt.

Am avut dreptate. E a treia oara cand vin in Slatina in mai putin de o luna si reusesc sa raman impacata cu viata de aici pana la final.

Acum pot sa controlez impulsurile groaznice ce-mi provocau repulsie fata de oameni ce merita aprecierea mea si ma grabeau sa renunt la tine.

Adeseori imi pun la indoiala cunostintele, visele, conceptiile pe care le extrag  dintr-un sir lung de idei, experiente, constatari dar si argumente nascocite.

Alung cateodata gandul ca sentimentele mele nu sunt veridice, ca reprezinta doar un foc izbucnit si crescut in mintea mea.  Senzatiile, singura realitate, sunt efemere, doar amagesc.

Asa ca incerc sa fiu sincera. Incep cu mine, ma apropii de necunoscuti si las la urma partea cu greutate: prietenii.

Am fost ajutata. Neputinta a lasat capul mai jos, si-a pierdut din asprimea ce ma tinea incordata.

Am facut clatite cu spume. Creatia unui om turbat nici nu putea fi altfel decat cu ..spume!

As vrea sa stiu explicit ce cuvinte descriu pentru voi valoarea unei fiinte umane. Ceea ce apreciati voi la o persoana, in spatele aparentelor.

Am lasat deoparte obsesia generala a oamenilor de a face ceva.  Dar timpul tot nu imi ajunge.

Ajung astfel sa adorm cu mainile pe tastatura.

Natura, Adrenalina, Sport.

De aceea aleg muntele.

Pentru ca simt cum muschii mi se relaxeaza, cum imi pierd orice gand rau, cum riscul mi-l asum cu placere si infiorare, cum imi infrang temerile si realizez cata viata risipim noi facand atat de multe lucruri moarte. Pe munte am parte de fericire.

Adevar.

De aceea aleg sa ma imbat. Pentru ca doar beti oamenii pot fi complet sinceri, doar atunci sunt capabili sa spuna ce gandesc; regrete, amintiri, completari, marturisiri. Si cel mai tare…oricat de beata as fi, tin minte subiectele care prezinta importanta pentru omul din mine.

Morala? Betiile pe munte pot fi sanatate curata, psihica si fizica.

Adica sindromul post-operatoriu:))

M-am tuns baieteste si m-am lasat de roscat.