????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????

Mama nu mi-a zis niciodată că e aşa de greu să ai o relaţie. Că şi atunci când e totuşi într-o stare bună, vei da vina pe ea pentru orice idioţenie pe care o faci mai mult decât vei vedea lucrurile bune în care te-a influenţat.

Când eram mică nu mi-a zis nimeni că e aşa de greu să faci alegeri.

Nu mi-a zis nimeni, iar eu m-am prins tare târziu că poate am luat-o pe drumul greşit.

Că poate.

Nu ştiu nici acum.

Poate că merg totuşi bine.

Dar cum să aflu când am o singură viaţă?

Mă plâng şi plângându-mă, mă contrazic.

Şi mi se spune că încă mai sunt copil. Nu îmi amintesc să mă fi luptat atât când eram copilă. Îmi doresc ca dincolo de a mă comporta ca o fetiţă zăpăcită, să fiu şi fetiţă, nu doar zăpăcită

Îmi debitează multe prin cap dar mi-ar plăcea să am capacitatea de a le clasifica, împărţi şi despărţi, să le văd CLAR, sau cel puţin, să cred că le văd clar, pentru a-mi putea trăi şi eu viaţa asta într-un sens sau altul.

Tata nu mi-a zis nimic. Mi-ar fi plăcut să(-mi) împărtăşească mai mult din viaţa lui. Dar şi la 65 de ani e timid.

Să te muţi cu cineva e în principiu uşor. Îţi faci bagajele, le muţi, le desfaci dar pac, te trezeşti într-o viaţă pe care nu ai cerut-o, sperând să fie totuşi un vis într-un alt vis, şi să te trezeşti curând în realitatea pe care ţi-ai dorit-o.

Control, frustrări noi, frustrări rezolvate dar cu sechele, număr crescând al problemelor cotidiene, lucruri frumoase şi mult aşteptate dar cu care te obişnuieşti foarte repede, şi unde mă duc când îmi vine să iau câmpii? Să te plesnesc? Eşti norocos doar dacă ai bucătărie sau măcar o baie puţin mai măricică unde să te refugiezi.

E ciudat că sunt încă nemulţumită?

Că nu ştiu dacă vreau să rămân cu tine?

Că o mare parte din noi diferă perfect de bine şi aproape irevocabil?

E ceva în acest univers peste care chiar nu poţi să treci peste?

Oricât am încercat să mă ridic, mi-e în continuare foarte teamă. Sau nu e teamă? Ce e? Ce putem defini din toate cele pe care le percepem, şi pe care le punem într-o oală sau alta, predefinite fiind?

????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????

Gândeşte-te la ceva ce poate schimba ceva, inventează altceva, insistă acolo unde poţi adăuga ceva la cunoaşterea umană, căci altfel te oboseşti absolut degeaba.

Omul nu trebuie neapărat să dovedească ceva. Nu este o lege, poate doar una născocită de societate.

Să ne bucurăm totuşi când ne naştem cu măcar o şansă în viaţă, căci unii nu o au nici pe aceea. Sunt lucruri cu adevărat grave pentru care să ne plângem, boli incurabile, pierderi dureroase, lipsa banilor pentru a subzista (şi aici mă refer la să nu ai bani de o pâine, să mori de foame aproape la propriu), probleme psihice grave, minciuni care au schimbat cursul vieţii, discriminarea dintre indivizi (din punct de vedere al statutului social sau a maldărelelor de bani pe care le-au strâns poate în mare parte furând) în cazul în care are consencinţe puternice asupra vieţii persoanelor respective, războaie, genocide şi poate altele ce îmi scapă acum.

Putem să ne dezvoltăm frumos, personal, profesional, în relaţiile interumane, putem să le îmbinăm şi să le completăm, putem face aproape orice (şi zic „aproape” pentru ca să existe o şansă să facem lucrurile care ne plac fără a-i afecta  negativ pe oamenii din jur) DAR doar atâta timp cât nu ne FORŢǍM.

Am mai ajuns şi cu alte gânduri la un acelaşi lucru, dar viaţa asta, viaţa perceptibilă şi imperceptibilă, dar nu cea cu urme de simboluri şi alte semnificaţii, ci viaţa fizică şi psihică e în sinea ei o povară, pe care o primim în momentul în care suntem procreaţi. Şi dacă vrem să facem un lucru bun din asta, eu, şi este doar un gând ce nu impune nimic mai mult, consider că trebuie să apelăm cât mai puţin la luptă – lupta împotriva noastră şi a celorlalţi – şi să creăm mai mult – vise poate mici dar realizabile, vise mari, căci vom creşte întotdeauna dacă privim mai sus, putem crea zâmbete pe feţele oamenilor, putem aduce altora un adevăr (şi nu mă refer la „adevărul absolut” ci la un lucru pe care poate nu îl „văd”, poate îl văd dar nu îl acceptă sau pe care îl acceptă foarte greu dar a cărui conştientizare îî poate ajuta mai departe), dacă îl comunicăm în forma şi în contextul potrivit, putem inspira, putem lumina, putem ajuta – şi asta doar existând şi pierzând mai puţin timp cu mărunţisurile de zi cu zi, truisme ce oricum sălăşluiesc în viaţa noastră.

Nu vreau să se considere o comparaţie cu alte ţări ceea ce voi spune acum, pentru că nu este

În România, dacă măcar o parte din legi ar fi respectate, lucrurile ar evolua mult mai frumos economic, social, etc etc.

Cred că acest mic gând se aşezase de ceva timp la nivelul subconştientului doar că astăzi la teatru a sărit la următorul nivel. După toată graba şi disperarea de a ajunge la timp pentru că „După ora 7.00 nu se mai intră în sală” – eu ştiam că se poate intra şi, pentru mulţumirea mea, nu din propria experienţă – am intrat la sală la timp pentru a mai auzi foşniturile oamenilor întârziaţi încă cel puţin jumătate de oră după începerea spectacolului.

Acesta este un exemplu foarte mic pentru ceea ce poate însemna să respecţi o regulă de bun simţ. Reguli şi legi, da, clar vor fi încălcate, cu atât mai mult acele idei absurde şi create pentru a trage înapoi, dar uneori, respectarea unora din ele chiar ar putea fi mai de folos.

Chiar mă deranja să văd alţi oameni intrând. La ce naiba mai spun povestea asta cu faptul că nu se mai intră dacă oricum se permite acest lucru tuturor persoanelor întârziate. Înţeleg şi că se poate întâmpla, dar de câte ori am fost la teatru în toţi anii de când sunt în Bucureşti, tot timpul au intrat oameni după. Şi nu vorbesc de unul doi, ci de o întreagă cireadă. Câte minciuni să înghiţim? Unele  poate sunt necesare aşa cum unele adevăruri, orice s-ar zice, mai bine se evită, dar să fim sinceri cu noi înşine în situaţii evidente ar trebui să fie uşor de realizat.

M-am certat cu tine azi pentru că efectiv vroiam să văd cum mai reacţionezi pentru aceeaşi discuţie şi  în aceeaşi situaţie de la an la an. Ştiu oricum cum stă treaba şi cum se vor desfăşura lucrurile, clar nu era nevoie să mai revin asupra lor dar pur şi simplu vroiam să văd dacă măcar reacţia ta s-a mai îndreptat către o un alt orizont.

Concluzie: este un plus.. când în relaţiile interumane de orice fel ştii cât mai de la început ce poţi să accepţi şi ce nu în cealaltă parte, pentru că omul rar şi aproape imposibil de puţin se schimbă.

Să respectăm ceva din legile şi regulile care au în consistenţa lor măcar ceva bun simţ şi un strop de înţelepciune.

Încă o seară simpatică care sfârşeşte 

Tu, cu un suflet mare dar rece ca un zid de piatră la – grade, ai avut înclinaţie către a te ţine pe poziţii încă de la început. Despre mine însă credeam că sunt preocupată şi încerc să înţeleg şi să accept “viziunea” celorlalţi. Azi doar am crezut necesităţile tale dar nu m-a interesat să le accept câtuşi de puţin.

O reacţie evident semi-agresivă cu urmăriri de tăcere şi hai să dormim că oricum până mâine va trece tensiunea.

Tensiunea trece cu timpul sau cu sexul – şi atunci într-o mare măsură, dar nu total.

Cum ar fi oare lumea dacă nu am mai fi aşa de orientaţi către tot ce însemnăm noi?

Tot ce simt acum îmi arată că momentele în care disperam pentru orice fel de contact vizual, verbal sau fizic cu tine miros a obsesia sentimentului de a fi important pentru cineva şi de a te simţi cât mai bine posibil. Nu critic asta, lupta pentru plăcere vine din cele  mai adânci colţuri ale minţii noastre obscure.

Nu am ştiut la început dacă vreau să rămân cu tine.

Nici acum nu ştiu.

Faptul că am de gând să evit cât mai mult un legământ social cu tine mă pune şi mai mult pe gânduri.

Este acea perioadă a timpului când nu mai ştiu ce simt.

Sunt indivizi mai puţin individualişti. Dar încă nu am descoperit de ce sunt aşa. Dacă le vine tot din nevoia de a se simţi mai bine sau sunt PUR şi SIMPLU.

Se întâmplă să fie oameni la care aproape nu ne convingem să renunţăm.

Îi iubim, aşa cum sunt ei, oameni. La fel de oameni ca şi noi.

Le mai acceptam şi extremele, căci din nou, îi iubim, nu putem renunţa la ei, şi noi avem extreme. Suntem la fel de oameni ca şi ei.

Miracolul între oameni există nu atunci când ei înţeleg comportamentele lor şi nu numai, ci atunci când le ascultă – pentru că pot învăţa ceva, orice din asta – şi când le acceptă – pentru a trăi frumos, într-un fel de echilibru social şi psihic.

Controlul la care ne supunem uneori singuri ne ajută cu siguranţă în societate dar ce se întămplă pe partea de trai cu noi înşine? Tot echilibrul între cele două este probabil cel mai “potrivit” dar pentru spiritul nostru, cum este mai potrivit sa fim?

Sunt încă pe drum, acel drum de cunoaştere a ceea ce presupune “prieten”, acel drum al folosirii cuvântului “iubesc”. E un drum care vrea să aprindă măcar o luminiţă în toata acea conservare a măcar unui creier de nebun.

Să ne ascultăm, să ascultăm la rândul nostru, fiecare când poate dar cât de bine poate. Nu trebuie să înţelegem absolut totul şi chiar să încercăm să ne punem în situaţia celuilalt. Încercăm aproape degeaba. De la a doua persoană încolo interpretarea va avea mereu o altă nuanţă. Dar dacă într-un final ajungem să întelegem o mică părticică din ceea ce omul ăla a comunicat verbal, paraverbal şi/sau nonverbal – cel mai proeminent – cu noi, eu zic că ne ridicăm puţin deasupra scoarţei terestre.

“De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare…”

Putem încerca să creem fericirea pentru acei care au înţeles că fericirea nu există. Nebunia, păstrată permanent într-o formă incipientă, poate lua o formă a fericirii pentru ei.

“Ca să spunem cuiva ce credem despre el şi despre ce face înseamnă să ne arogăm o superioritate cu adevărat abuzivă. Francheţea nu e compatibilă cu un sentiment delicat, nu e compatibilă nici măcar cu o exigenţă etică.”

Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut

Aş putea asemăna sinceritatea cu o relaţie bolnavă. Orgasmică şi totuşi egoistă. Dacă ar fi să mă gândesc numai la mine aş spune tot ce cred, dacă m-aş gândi din nou un pic mai mult tot la mine, aş spune lucrurile pe care le cred cu mici omisiuni. Dacă m-aş gândi puţin şi la ceilalţi aş omite mai multe dar când mă gândesc şi la mine şi la tine spun totul, dar într-un mod frumos, care atinge puţin dincolo de epidermă, doar puţin dincolo, ţinând în mine doar speranţa că ceva acolo a rămas.

Nu ştiu ce va urma pe aceste pagini, am uitat toate ideile care mi-au însoţit drumul până acasă. Acasă. Îmi place asta. Nu pentru că m-ar ţine cineva în braţe, ci pentru că patul e atât de cald!

Aş dansa câteva zile în şir! Aş dansa ca o nebună. Îmi place atât de mult. Mă ţine în viaţă muzica.

De ce, chiar şi în mintea mea semi simplă, imaginaţia şi subconştientul îmi complică atât de mult lucrurile. Le întorc pe atâtea părţi neimportante…

Când aş putea să le privesc atât de în faţă. În ochi. Prin ochi. Dincolo de ochi. Pur şi simplu direct în faţă.

Mi-e aşa dor de munte. Natura nu-mi lasă niciodată o altă impresie decât a ceea ce este de fapt. Şi în principiu, natura, e ceea ce poţi vedea cu ochiul liber.

Nu îţi trebuie experienţă, interpretări, există şi lucrurile se întâmplă de la sine.

Viaţa chiar nu trebuie luată în serios.

E pur şi simplu altceva decât am crede noi vreodată.

Eu nu sunt memorie. Sunt energie.

Logica are şi ea lipsurile ei.

Energie dansantă.

Sunt viitor, nu norme.

Privesc uşor lucruri pe care alţii chiar nu le văd.

Şi totuşi, cred, şi e strict doar părerea mea, că nu scăpăm niciodată, dar absolut niciodată, de trecut. Ne va bântui, luând o formă sau o alta cam toată viaţa.

Mai mult. Şi binenţeles, poate mai puţin.

Dar cum nu mă las o dată în afara conştiinţei sau pur şi simplu în afara acelui lucru mai puternic decât mine care mă opreşte dintr-un cer mereu senin, voi căuta în continuare.

Alte experienţe, sentimente, trăiri, imaginări, năzuinţe

Asta sunt eu.

Poate puţin mai mult.

Asta sunt eu, aşa cum mă ştiu până acum.

Mă uit tâmp când vine vorba de altceva.

Poate nu tâmp, dar puţin dezinteresată dacă într-adevăr nu ştiu subiectul.

Încă nu m-am acceptat pe mine, cum aş putea atunci să îi accept pe ceilalţi? Cu totul?

Sunt zăpăcită, sunt plutitoare, dar nu îndeajuns pt inima mea şi pt ”realmul” în care trăiesc.

Unii oameni inventează.

Aş compara asta cu ceea ce presupune a descoperi un om.

Oricât de multe tipare există, oricât de mult ne-am încadra într-unul sau altul, un om are minim o parte de mister, poate chiar şi pentru el însuşi.

Ce să-mi fac dacă nu am un buton de oprire?

E de ajuns o întâmplare dintr-o zi cu totul obişnuită să mă transform.

Tot fac asta de vreo 8 luni.

Caut.

Găsesc.

Plec mai departe.

Nu o sa o pot ţine o veşnicie aşa. Nu am atât la dispoziţie

Dacă trec la ceva mai concret nu m-ar deranja, dar am prea puţin curaj, prea multă conştiinţă şi şi şi nu ştiu.

Oare chiar am nevoie să fac asta sau e doar o toană, puţin mai de durată? Detalii.

Va trece. Dar nu ştiu dacă va mai lăsa încă o urmă sau va adăuga puţină greutate la balanţa mea totală, echilibrând-o.

Acest moment al meu mi-aduce aminte de o idee din “Întoarcerea din rai” a lui Mircea Eliade… De ce luăm noi viaţa aşa de mult în serios?

Chiar putem muri oricând.

Nu zic să ne batem joc doar că ne chinuim prea mult, cu ce ar trebui să facem, cu ce vor alţii să facem, cu ce e mai bine să facem.

Să zburăm puţin, să râdem enorm, să trăim în delir, ca atunci când am fuma ceva, doar că puţin mai concentraţi.

Şi totuşi, de ce luăm viaţa aşa de mult în serios?

După ceva timp.

Acesta este de fapt cel mai intim timp petrecut cu mine. Eu, trăgând concluzii, după diverse experimente din timpul care mi s-a scurs.

Voinţa

Se poate defini prin lucrurile în care ţi-o pui la bătaie, puterea ei, efectele asupra ta, a celorlalţi şi poate multe altele.

La o mică şi generală analiză, aş putea spune că am dar

Nu îmi place să citesc ziare. Nu e ca şi cum nu aş vrea să ştiu lucruri noi, chiar am nevoie câteodată dar simpla activitate de a deschide o pagină de internet şi a o citi în fiecare zi este nesatisfăcătoare. Dacă am mai făcut asta e fie pentru că am avut o zi ciudată, fie pentru că aşa fac oamenii din jurul meu.

Cititul unei cărţi a fost, la început, iar, ceva nelalocul ei. Nu m-am născut şi nici nu mi-a fost insuflat acest mijloc de petrecere a timpului/dezvoltare/relaxare. Acum îmi place. Şi cel mai mult îmi place să fac un lucru pentru că îmi place, pentru că aşa vreau eu! Pentru că îmi vine de la sine, nu mă forţează, nu mă sugrumă.

Am aflat că îmi place să merg pe munte. Să văd verde sau alb, arămiu sau albastru inchis, să mă chinui pe trasee, să transpir. Ştiam de foarte mult timp că îmi place să dansez. Ştiam că datul cu placa îmi va plăcea când venea momentul să îl fac. Nu am nevoie să îmi vorbească nimeni în timp ce fac unul din lucrurile astea. Vreau momentele mele, doar ale mele. Nu m-a educat nimeni. Forma asta, aşa cum e acum, mi-am dat-o singură. Şi măcar asta îmi creşte  încrederea şi o anumită mulţumire în viaţa mea.

Acestea sunt câteva din lucrurile la care mă pot gândi acum, cu slaba durere de cap pe care o am în general în weekendurile petrecute în Bucureşti. Ar mai fi căţăratul, despre care nu ştiu încă ce să zic. Dacă nu aş porni pe un traseu tot timpul cu teama că nu voi reuşi, mi-ar plăcea cu siguranţă.

Am nevoie de adrenalină.

Am acceptat lenea în viaţa mea. Ce înseamnă asta?!. Înseamnă că probabil a fost tot timpul pe acolo pe undeva doar că ceea ce trebuia să fiu sau să fac se impunea mai mult. Acum am acceptat că e ok să îmi fie şi lene. Nu mă spânzură nimeni pentru asta.

Nu mai sunt total împotriva căsătoriei făcute în anii timpurii ai tinereţii. Doar că nu îmi place risipa. Sunt conştientă că s-ar putea să nu fiu niciodată sigură că acela e omul lângă care aleg să fiu mulţi ani după şi că, chiar de s-ar întâmpla să fiu, viaţa nu e chiar o linie dreaptă şi plictisitoare. Tocmai de aia aleg să mai aştept asta. Cât mai mult posibil. Mă las pe val. Ador apa. Doar să fie puţin călduţă.

Tocmai am descoperit – aşa, ca într-o subită revelaţie -  o persoană pe care nu o voi mai căuta prea des în viaţa asta. Din simplul motiv că este centrul universului. Nu am nevoie să vorbesc cu oameni pentru care orice, dar absolut, orice propoziţie începe cu EU. Majoritatea suntem egocentrişti, câţiva dintre noi reuşesc să îl asculte pe celălalt, dar unii oameni pur si simplu nu VǍD nimic altceva dincolo de propria lor persoană, propriile idei fixe şi total agasante şi pe deasupra, mai vorbesc şi peste tine.

Eu nu împărtăşesc prea multe lucruri, prea multor persoane. Apreciez oamenii care pur şi simplu au o poveste de spus şi care au setată totuşi o limită la încăpăţânarea stupidă. Ah, dragă persoană, ţi-aş fi dat 2 pumni în gură ca să apuci să gândeşti până când o deschizi data viitoare.

Doar că nah, nu sunt nici foarte impulsivă, nici necioplită şi aveam totuşi şi o noapte minunată de petrecut.

Convenţiile care ni se impun sau cele în rândul cărora suntem crescuţi şi pe care le simţim mai târziu ca fiind parte din noi – ele sunt o cauză principală a lupţii dintre mintea însăşi şi ceea ce considerăm că ar trebui să fie ea.

Eu aleg şi sper chiar să pot face asta – sunt abia la început – să îmi las mintea liberă. Să fiu Zen, dacă tot îmi place ideea asta. Doar că eu definesc ideea, nu ea pe mine, eu o personalizez.

Nu vreau să fiu o limitată. Dar vreau să nu mă mai forţez, să nu mă mai lupt pentru a fi în pas cu societatea de azi. Sunt ce pot eu să fiu. 

Nu vreau să fie ca şi cum m-aş plânge.

Dar nu e deloc uşor!

Să iubeşti două nebunii aproape paralele. Punctele de contact sunt rare şi de intensitate redusă. Fiecare îmi provoacă alte senzaţii, alte stări.

Căldură şi dragoste.

Adrenalină şi echilibru.

Cum să le împarţi corect?

Când căldurii nu prea îî place adrenalina?! Sau cel puţin nu o caută cu lumânarea

Cred eu că asta e cauza cauzei. M-a afectat să fiu forţată să aleg. Pentru că asta ar trebui să fac mereu. Chiar dacă voi ceilalţi nu ştiţi.

Vreau doar să se înţeleagă, măcar puţin, cât să mi se permită o minimă implicare periodică, că îmi plac la nebunie ambele.

… iubesc viaţa!

Pe care mi-o iau însă cu ochii, privind poveştile de pe stânci, cu adrenalină, mergând prin locuri mai greu accesibile.

Am realizat că îmi place să merg mai mult, căci după o zi întreagă de senzaţii, somnul e mai dulce, berea e mai puţin amară.

Petrecerea burlăciţelor a ieşit aproape perfect

Am râs şi am vorbit MULT, ca atunci când ne vedeam toate la o bere, cu precizarea că am făcut asta vreo 2 zile! Am fost zgubilitice, dar şi obosite, căci am adormit înainte de a ne băga măcar puţin în seamă cu singurul grup de tipi de la cabană ) – cel drăguţ vroia o pastă de dinţi.

Roxi era chiar în formă:P

Am mers pe principiul CHILLAX, deşi mi se mai scurgeau puţin ochii după câteva înălţimi din zare.

Am mâncat aproape cam cât am râs sau vorbit, niciodată nu ştiai sigur.

Ne-am făcut planuri şi am lăcrimat puţin în sinea noastră gândindu-ne la fericita zi de 22 octombrie, când Rădulescu devine Plopşoreanu.

Ne-am drogat puţin inspirând mirosul pătrunzător al vopselelor de păr roşii şi verzi. Am legat baloane fără aţă şi ne-am adaptat diferite garderobe la coifurile colorate.

Ne-am înfruptat cu soare şi vânt şi cu răcoarea absolut demenţială a unui septembrie aflat puţin deasupra oraşelor.

Am băut un vin roşu, tare, sec în cinstea Irinei şi am tulit-o spre gară, cu mici opriri în stufărişuri şi copăcei şi am ajuns, cu pas alert, să prindem trenul de coadă.

Irina, casă de beton!