decembrie 6, 2011
Zidurile ştiu că ne-am iubit…
Se întâmplă să fie oameni la care aproape nu ne convingem să renunţăm.
Îi iubim, aşa cum sunt ei, oameni. La fel de oameni ca şi noi.
Le mai acceptam şi extremele, căci din nou, îi iubim, nu putem renunţa la ei, şi noi avem extreme. Suntem la fel de oameni ca şi ei.
Miracolul între oameni există nu atunci când ei înţeleg comportamentele lor şi nu numai, ci atunci când le ascultă – pentru că pot învăţa ceva, orice din asta – şi când le acceptă – pentru a trăi frumos, într-un fel de echilibru social şi psihic.
Controlul la care ne supunem uneori singuri ne ajută cu siguranţă în societate dar ce se întămplă pe partea de trai cu noi înşine? Tot echilibrul între cele două este probabil cel mai “potrivit” dar pentru spiritul nostru, cum este mai potrivit sa fim?
Sunt încă pe drum, acel drum de cunoaştere a ceea ce presupune “prieten”, acel drum al folosirii cuvântului “iubesc”. E un drum care vrea să aprindă măcar o luminiţă în toata acea conservare a măcar unui creier de nebun.
Să ne ascultăm, să ascultăm la rândul nostru, fiecare când poate dar cât de bine poate. Nu trebuie să înţelegem absolut totul şi chiar să încercăm să ne punem în situaţia celuilalt. Încercăm aproape degeaba. De la a doua persoană încolo interpretarea va avea mereu o altă nuanţă. Dar dacă într-un final ajungem să întelegem o mică părticică din ceea ce omul ăla a comunicat verbal, paraverbal şi/sau nonverbal – cel mai proeminent – cu noi, eu zic că ne ridicăm puţin deasupra scoarţei terestre.
“De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare…”
Putem încerca să creem fericirea pentru acei care au înţeles că fericirea nu există. Nebunia, păstrată permanent într-o formă incipientă, poate lua o formă a fericirii pentru ei.
“Ca să spunem cuiva ce credem despre el şi despre ce face înseamnă să ne arogăm o superioritate cu adevărat abuzivă. Francheţea nu e compatibilă cu un sentiment delicat, nu e compatibilă nici măcar cu o exigenţă etică.”
Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut
Aş putea asemăna sinceritatea cu o relaţie bolnavă. Orgasmică şi totuşi egoistă. Dacă ar fi să mă gândesc numai la mine aş spune tot ce cred, dacă m-aş gândi din nou un pic mai mult tot la mine, aş spune lucrurile pe care le cred cu mici omisiuni. Dacă m-aş gândi puţin şi la ceilalţi aş omite mai multe dar când mă gândesc şi la mine şi la tine spun totul, dar într-un mod frumos, care atinge puţin dincolo de epidermă, doar puţin dincolo, ţinând în mine doar speranţa că ceva acolo a rămas.
