In for the kill
A lupta sau a nu lupta?
Mi-am dat seama!! In sfarsit, stiu acum cauza starii mele macabre. Cauza neacceptarii propriei persoane. Luptam impotriva-mi. Luptam impotriva propriilor vointe si omoram inauntru atat de multe vise doar pentru ca mi-era frica sa fiu eu. Iar asta nu tine de trecut. Inca mi-e frica. Iar concluzia asta, este, ca toate celelalte, incetosata. Sunt mereu undeva la mijloc, niciodata nu vad lucrurile clar, ca si cum traiesc putin in afara ceasului, a pamantului, a omului.
Urmand pasii suferintei, ce am decis eu?
Sa ma revolt impotriva-mi. Sa ma infrang. Sa omor tot ce ma reprezinta. Toate sentimentele ce m-au construit din radacini, dandu-mi viata, facand sa simt totul mai intens decat multi altii.
Dar cineva a aprins becul. E timpul sa nu mai lupt impotriva mea. Se pare ca schimbarea nu are loc atunci cand avem noi chef, ci atunci cand circumstantele ne impresoara si ne chinuie, cand nu ne lasa nicio portita de scapare. Anul asta nu s-a schimbat nimic. Ca om, cu principale caracteristici, principii si sentimente, m-am format incepand cu ultimii 2 ani de liceu si terminand cu primii 2 ani de facultate. Restul..e poveste. Sunt intreaga acum, iar experientele viitoare nu imi vor mai croseta decat invelis sau schimbari superficiale in epiderma.
Orice incercare de a mai schimba ceva va duce de fapt la uciderea unei parti din structura mea de fiinta umana. De ce oare tot asteptam…? ca ma voi trezi intr-o zi ca noua, asa cum eram cand „m-am cunoscut prima oara”, cu un zambet cat luna de pe cerJ, sincer, naiv (naiv nu l-as mai vrea), gata sa cuprinda lumea intreaga.
Dar si regretele inseamna lupta. Lupta impotriva potentialului pe care il au clipele viitoare.
Nu fericita, dar vesela si entuziasta voi din nou cand voi inceta sa ma distrug.
Concluzia concluziei ar fi ca trebuie sa lupt impotriva luptei contra propriei persoane. Ah, fac ce fac si tot la lupta ajung.
Si cum ar fi daca… pur si simplu as trai?
09.23.09
Son of a bitch
Simt. Simt cum momentul in care am cazut in urma cu un an se apropie incandescent, ca un meteorit de pamant. Simt din nou lipsa mea de putere. Bataia de joc. Nedreptatea. Ah, si cea mai crunta! Neputinta.
Cer ajutor. Nu vreau sa raman si fara ultima bucata de umanitate care zace in mine. Sau fara acel sentiment de incantare care ma poseda in urma cu ceva timp. Vreau sa pot ramane in echilibrul pe care l-am redescoperit dupa mai mult de 11 luni de incercari crunte, ucigase.
Cer ajutor.
I want two (to) pieces (piss) on the plate, you „sunababitch”!
Si, daca se poate, si sper sa se poata, un loc de camin in Moxa D.
09.11.09
Umbra vs. Lumina
Imi incep, ca intotdeauna, maratonul gandurilor fara o directie anume. Ma las, asemenea unei frunze ruginii, in bataia vantului racoros.
E curios ce am descoperit in locul celor mai singuratice dureri ale mele. Pornind de la ideea ca fericirea este totusi un cuvant prea complet, prea idealist al sentimentului în realitatea lui, constat cu o uimire putin prefacuta, ca sunt. Sunt fericita. Fericita pentru visele implinite, amanate sau distruse. Fericita in multe stari, in conversatii, in sarutul adormit si in zambetul ce- mi da uneori buna dimineata, in existenta fiintelor necunoscute, in cel putin jumatate din lucrurile pe care le fac sau nu le fac.
Curând simţi că îndeplinirea dorinţei lui nu-i dăruise decât un grăunte din muntele de fericire, la care se aşteptase. Această împlinire îi arătă eterna greşeală, pe care o fac oamenii închipuindu-şi că fericirea este îndeplinirea dorinţelor. – Anna Karenina, Lev Tolstoi
Exact. Eu asociez acum termenul fericire cu fumul care iese pe cosul unei case si nu cu caldura dinauntru provocata de arderea lemnului in soba. Cu ceea ce iti ramane dupa indeplinirea dorintelor.
Dupa o dezamagire crunta si o rusine pe care n-as fi impartasit-o cu nimeni, am avut o revelatie. Mi-am dezvoltat o autoanaliza periodica. Din pacate, analiza o fac doar lucrurilor negative din viata mea, fapt ce mareste perioada de timp in care eu zac chinuita, cautand raspunsuri, declarandu-mi in mod constant nemultumirea fata de mine, fata de ceilalti.
Cel ce caută perfecţiunea nu va fi niciodată mulţumit. - Anna Karenina, Lev Tolstoi
Cand am sa inteleg asta? Eu nu vreau perfectiunea. Doar subconstientul meu se pare ca si-o doreste. Si sunt partial de acord sa o construiesc la mine, desi sansele de reusita sunt 0, dar ce am cu ceilalti? Cu ce mi-au gresit mie ca sa ii supun la un studiu critic incapabil de rezultate?
Am ajuns astfel intr-un moment de exaltare scaldat intr-o liniste deplina. Pana si nerabdarea-mi specifica e calma acum. Stiu ca am mai citit o idee asemanatoare cu ceea ce urmeaza sa spun (si nu in cartea de curand citata); viata tipica a unui om nu este indusa de societate, cat este data de inacceptarea existentei mortii, ca finalitate incontrolabila.
Si asa ajung la independenta omului intr-o relatie. Trasatura si filozofie de viata pe care mai intai am acceptat-o, iar acum am inteles-o. Ideea mi-a fost inca de la inceput prezentata, apoi un pic impusa, inca un pic bagata pe gat, iar la un moment dat admisa de dragul adevaratului independent. Am aprobat-o, punandu-mi intrebari specifice dar nereprezentative. A fost curios pentru mine ca tocmai o persoana straina sa ofere libertate totala fiintei mele.
Faptul ca nu am apreciat-o la inceput se datoreaza neexperimentarii unei alte stari decat cea de libertate. Dar si libertatea are mai multe forme, si drept urmare, mai multe continuturi.
Iar ma apuca dimineata. Asa ca am sa’mi inchid gandurile. Cu tine.
09.06.09
Dileme sau vaci de muls ?
Timp pentru toate? Doar daca suntem capabili sa restrangem, sa stabilim limite, sa avem scopuri. Scopuri ale calatoriei sau scopuri ale destinatiei.
Cand am preluat cu voiosie de la Sebi, « maxima » : Viata este ca un penis cu doua capete, multi au ras. Ma intrebau distrati de ce? Pentru ca nu stii niciodata pe care parte ti-o « trage ». Cand, unde, din ce cauza, din partea cui. E o mare harababura.
Cred ca puterea consta in a accepta.
In a te accepta pe tine si pe ceilalti. Dilema apare cand vrei sa afli cine esti. Trebuie sa te cunosti inainte de a te accepta.
Si cine suntem noi? Suntem actiunile pe care le intreprindem sau gandurile pe care le avem? Diferentierea e indispensabila deoarece cel putin jumatate din ceea ce facem nu reflecta ceea ce gandim. Mai apare si ceata mintala, lucru care ma face sa ma intreb daca ceea ce gandesc este rezultatul real al muncii pe care o depune creierul sau daca subconstientul mi se ascunde permanent in cele mai intunecate zone ale mintii, ferindu-se de orice strop de lumina.
Sa revenim. Dorinta mea cea mai mare a fost si inca este legata de cine as vrea sa fiu. Iar pentru asta, gandurile mele ar trebui sa coincida cu actiunile, fie ca e vorba de fapte sau de cuvinte. Fiecare pas pe care l-am facut si fiecare om pe care l-am cunoscut m-au facut sa imi inghit dorinta pana la ultima celula. Nu pot sa actionez intotdeauna asa cum rationez. Asta imi diminueaza energia si ma baga deseori in modul visare.
Si pana la urma ? Cine suntem ? Pentru oameni suntem ceea ce facem, pentru noi suntem ceea ce gandim. Dar totusi, CINE suntem ?
Pentru tine cine sunt ?
