Multe goluri si cateva intamplari simpatice de copil pofticios si fasnet dar bun la suflet. Ma bucur ca nu mi-am dorit niciodata sa ajung mai repede adult, se pare ca am apreciat claritatea si indiferenta mintii de copil.

Toti incearca sa fie diferiti, aproape niciunul nu reuseste. Suntem o mare turma de oi, tunse la fel si hranite cu aceleasi portii de mancare. Diferenta o face faptul ca noi gandim, pacat ca de obicei gandim altceva decat ajungem sa facem.

 Sunt acasa, la slatina. A trecut ceva timp iar acum, cand am ajuns aici si m-a cuprins aceeasi neliniste, am incercat sa realizez daca e doar autosugestie sau e realitate. Dar realitatea e ca oamenilor le place sa simta durere. Si am impresia ca romanilor cu atat mai mult. Muncesc mai mult si pe bani mai putini decat alti europeni. Sunt mai stresati si mai snobi. Suntem doar niste fete umblatoare, triste si aspre. 

Deja mi se pare plictisitor ce spun.

Am nevoie de adrenalina.

Si cat de chinuita par prin tot ceea ce scriu! Pentru ca poate peste ani, „ma voi citi”, trebuie sa „imi spun” ca in prezent, am nenumarate motive sa fiu fericita. Chiar ma intreb de ce ma opresc din a fi asa. Ma intreb si imi raspund: imi place sa sufar (alta explicatie nu am gasit in ultimul an).

Consider ca am ajuns la sfarsitul perioadei de regrete, intristari, melancolii, vise pierdute si neguri usor observabile in viitor. (da, stiu ca am mai zis asta, dar stiti cum e si sinuzita..nu scapi niciodata definitiv de ea).

Am sa arunc cu indiferenta de acum incolo. Ceea ce voi imprastia insa, nu va fi nepasare, ci acceptare.

Ma voi accepta si imi voi pune mai putine intrebari.

Voi visa mai putin si imi voi angaja timpul in practicarea viselor.

Bulshit

Si totusi, daca intr-adevar voi scapa de „enteroviroza” care nu ma lasa sa mananc „asa cum poftesc”, ma voi face fericita atat pe mine, cat si pe oamenii care m-au „ascultat” vreodata. 

Tu esti diferit.

Mi-a luat cativa ani sa observ asta la modul serios, dar esti diferit.

Si nu pentru ca asa ti-ai propus.

Iti vine de la sine.

Eu sunt cea care a incercat sa te traga in etapele banale ale vietii.

Dar de asta m-am lecuit.

Ai reusit sa scapi.

Am reusit sa scap.

Prezentul imi sopteste totusi ca m-am indepartat foarte mult de ideea de la care am plecat cand am inceput sa scriu postul.

Concluzia este ca amintiri vor mai fi. Dar nu ca sa ne hranim cu ele.

NU. Intrebarea este ce’i cu mine? De ce nu ma opresc din a privi in lateral, orizontal sau vertical?  In fata ce are? De ce imi inchid ochii tocmai cand explodeaza de curiozitate ?

Se spune despre perfectionisti ca sunt mereu nemultumiti. Eu una m-am saturat de starea asta imbecila. Nu imi mai ajung momentele cand imi cade cate o caramida in cap si constientizez ce norocoasa sunt!  Se pare ca ar trebui sa fiu lovita neincetat. Si sa inventam astfel meseria de a arunca cu caramizi in capul oamenilor „dobi”.

Si totusi, simt ca se poate mai mult. Am tot simtit asta si pana acum am avut dreptate. Ca am luat-o putin razna intre timp, e alt subiect de discutie.

Prea multe vartejuri in capul meu. Prea multe schimbari fara ca eu sa imi fi dat macar acordul. Pana acum aproape un an detineam controlul total. Acum abia stiu unde ma aflu. Am o vaga dorinta ca imi scapa ceva printre degete, ca ar fi un lucru foarte tare de facut si nu imi dau seama despre ce este vorba. Imi doresc sa ma ridic din acest pat de camin ce imi provoaca dureri de spate si sa fac ceva. Cred in acelasi timp ca atunci cand ambitia mi-a iesit in cale, a calcat in picioare tot curajul meu de copil inocent si nestiutor. Imi lipsesc niste resurse importante („energetice” sau nu neaparat) care sa imi dea un sut in fund sa trec peste zidurile incurcatei mele minti. Un pumn in gura care sa ma faca sa spun intotdeauna ce cred, ca sa imi respect o data pentru totdeauna principiul meu de „om mare”.  Nicio urecheala mica nu ar fi de prisos deoarece cu totii stim cat de important este sa fii capabil macar din cand in cand sa te asculti. Nu, nu e dubla personalitate, este acea voce (singura) care nu te minte.

Pe de alta parte, m-am eliberat de toata vina si mi-am alungat toata pacatele fantasmagorice pe care singura mi le bagam pe gat. Mai mult, odata cu cele cateva kg lepadate fara voia mea, am lasat in urma si ideea de stres. Da, idee, pentru ca la noi apocalipsa porneste de la idei nastrusnice si ireale si se dezvolta pana se transforma in realitate. Si atunci ce e de facut? Ne invatam cu ea, ca doar trebuie sa acceptam realitatea, nu? Doamne, si femeile astea!!!!! Atata disperare, atata nevoie, atata iubire in a-si distruge viata. Ele cunosc si respecta semnificatia prieteniei!! Pana cand gasesc omul potrivit care sa le’o „traga” bine si eventual, des. Iar atunci trec la o etapa superioara, interesul.

Am observat ca intr-o anumita masura sunt critica. In general nu judec, dar daca fac asta, in niciun caz nu in fata omului cu pricina. „Tare”, nu? Am observat ca vreau libertate, dar nu obosesc niciodata in a mai construi cate o parte de gard (eventual colorat) in emisferele creierului meu. Cum dobor una care nu imi place, am grija sa recuperez. Doar nu pot ramane in urma, nu? Am obosit sa ii ascult pe ceilalti. Dar nici nu simt nevoia sa ma asculte ei pe mine. Am impuscat legaturile bolnavicioase, am un sistem imunitar prea slabit ca sa pot face fata tuturor „factorilor” din „mediul extern”.

Traiesc mai mult in mine decat in exterior, asa ca nu ar trebui sa mai fiu surprinsa ca nu ma misc mai mult pentru a imi indeplini dorintele. Acestea sunt mult mai numeroase decat nevoile reale.

Niciodata nu am mai insiruit atatea amestecuri de ganduri. Asa ca, mai bine ma culc.  Dar exista si un avantaj in toata tulburarea asta mintala. Ca sa scriu acest post mi-a luat 40 de minute. Ca sa gandesc tot ce e aici, am nevoie doar de o secunda. Pentru ca vin pur si simplu si se napustesc asupra mea.

La multi ani tuturor celor care simt! Inseamna ca inca mai sunt copii:)