Sunt un om care fuge. Fuge si se intoarce.

Ma intrebam aseara ce am sa fac azi pana la ora 15:15 cand trebuia sa plec de aici. Si uite’ma acum, la 15:09, scriind cu voluptate, mancand alune si band un fel de white russian (vodka, lapte si kahlua – lichior de cafea). Mentionez ca lichiorul de cafea nu exista in curenta bucatarie si prin urmare am inventat eu unul….wiskey cu cafea proaspata si racita, fara zahar.. E 15:13…..

Mergeam ieri grabita, ca intotdeauna si ma gandeam cum a trecut saptamana asta indelung asteptata….Ma intrebam cum au putut sa se scurga atatea firicele de nisip, sau cand am intors clepsidra de atatea ori…

Eu cred ca timpul trece asa repede nu doar din cauza modului in care ne simtim. E vorba si de locul unde suntem. In doua zile, undeva departe, in Harghita, la Piatra Singuratica, cu dorul in vene, am sorbit cele mai tari senzatii din viata mea. Gheata, noapte, padure si platouri, luna cu noi, cabana fara lumina si un acoperis indoielnic, paturi reci, fara saltele, bronz si zapada, noi 3 si probabilul Hasmasul Mare, apus si prapastie, tortellini, si raman fara cuvinte daca e sa descriu coborarea…. Si am avut timp berechet, nimeni nu fugea pe langa mine, mai degraba alunecau pe burta. Iar aici, in Bucuresti, fie ca am impresia ca ma plictisesc (pentru ca de fapt, nu prea am timp sa ma plictisesc), fie ca vibrez de incantare, timpul trece pe langa mine senin, ca si cum eu nu as fi pe lista lui de cadouri.

E 15:20. Ar fi cazul sa plec. Iar intarzii……….

M-am intors. Este 12:22, 15 februarie, ziua in care plec. Si plec in Spania, nu la taiere, ci la multe fiestas (cum ar zice Claudia). Si totusi am o senzatie. Excited, imi zice ea. Dar nu e asta. E o senzatie. Imposibil de exprimat in cuvintele pe care le cunosc. Nu e teama, nu e emotie, nu e nerabdare. De parca maine va fi tot o zi grabita in tristul Bucuresti. Grabita va fi totusi… O senzatie. Ceva bate tare in mine, si nu e inima.

Ma simt putin nebuna. Mi-am dat seama ca sunt cam singura care face tot ceea ce afirma ca va face, fara denaturari. Cel putin asta se intampla aici, in jurul meu.”Ceea ce ma uluieste mai tare nu e faptul ca viata noastra e o piesa de teatru, ci ca are atat de putine personaje.” – Frederic Beigbeder.

Bine spui tu, cea de care ‘imi e frica’, fiecare om e putin dus cu pluta.

Inca beau din minunatul cocktail (nu am reusit sa il termin acum cateva ore) si te astept. Nu imi e frica sa fiu singura, singura cu gandurile mele. Nu imi mai e. Nazuiesc sa cred ca m-am acceptat.

In viata asta trebuie sa ne jucam. Nu de altceva, dar si ea se joaca cu noi.

De ce ziceam ca fug? Pentru ca in clipele cand nu mai suport / nu ma mai suport, intorc spatele / imi intorc spatele si plec. Chiar e nevoie de putere pentru asta. Dar ma intorc intotdeauna. Cu mai multa dorinta de a intoarce lumea cu susu’n in jos! Cu mai multa dorinta de a ma cunoaste pe mine.

Inca nu am terminat de baut….

Suntem inzestrati cu mila si pasiune asa cum dam nastere la ura si violenta.

Intotdeauna vrem mai mult, niciodata nu avem totul.

Uitam ori de noi, ori de ceilalti.

Timpul trece prin noi si ne lasa in urma, pustiiti de varsta si boala.

Ce se intampla atunci cand refuzi sa iti urmezi asa zisul destin, comun tuturor noua, oamenii?

Eu nu sunt facuta sa traiesc pe acest pamant. Sa ma holbez la propria-mi degradare si la ruginirea celor prezenti in fiinta mea. Si sa stiu sau sa mi se spuna ca nu pot face nimic.

Nu, nu vreau sa mor, dar vreau sa vad cum fiecare om gandeste prin el si nu prin ceea ce i se implementeaza inca de mic in prestigiosul lui sistem de gandire.

Poate ca am fost creati cu un scop. Creati ca sa cream.Oare?

Vreau sa ma vad pe mine. Fara contradictii. Lucruri clare. Logice. Fara temeri. Rapida.Traind asa cum simt. Rationand inainte de toate. Simtind imediat apoi.

Sau poate habar n-am ce vorbesc.

Sunt doar un om,

Acelasi om,

La fel ca voi, tremurand in rapa plina cu noroi.