Este curios… am invatat sa simt cu mintea mai mult decat cu sufletul. Se pare ca mi-am reprimat atatea dorinte pe care le consideram absurde incat doar mintea mai e capabila sa aleaga lucrurile care imi aduc satisfactie. Si asta pentru ca nu vreau sa fiu un om normal, sa am preocuparile si ideile generale din lumea asta. Ma scot din sarite dorintele mediocre ale femeilor, necesitatea lor de a fi cu cineva in permanenta, dependenta lor de a li se injecta afectiune, tendinta lor de a se agata de un barbat si a-i lua libertatea, de a uita de ele pana la izolare si suferinta. Asa ca imi reprim orice astfel de sentiment, vreau sa fiu libera, sa gandesc si sa simt liber. Nu vreau sa lupt pentru a ajunge undeva, vreau sa traiesc pentru asa zis-ul prezent.

Oamenii pot mult mai mult.

Si daca, in ceea ce priveste ratiunea, am mers destul de departe, sufletul parca face cale intoarsa. E un decalaj prea mare intre cele doua. Si prin urmare, un conflict ce ma seaca continuu. Dezavantajul de a trai mai mult prin ceea ce gandesti, te face sa simti experientele la un alt nivel, exuberanta a fost inlocuita de cateva zambete efemere … si tot ceea se intampla nu provoaca nicio surpriza extraordinara, nicio iesire din comun, ca si cum e normal sa fie asa.

Sunt undeva intre a gandi si a simti. Intre a dori si a NU dori. In mine si in afara mea.

In fiecare zi ma cert pentru dorintele mele, in fiecare zi imi pasa mai putin de ceea ce mi s-ar putea intampla. Si cu cat imi doresc sa simt din nou ca inainte si sa traiesc fiecare moment intr-un mod entuziast si plin de speranta, de parca lumea e a mea, cu atat ma pierd intr-o mlastina a tristetii si a urii de sine, pentru ca nu intalnesc decat aceleasi dorinte de care tot fug.

E greu sa traiesc cu mine insami.