Vreau sa imi descrie cineva sentimentul de fericire. Vreau ca cineva sa imi spuna cum sa il inlatur pe cel de invidie. Vreau sa contrazic oamenii care au spus despre trairi ca nu e mare lucru de spus. Vreau sa cred ca nu sunt nebuna.

4 zile, 4 zile in care s-au jucat de-a v-ati ascunselea nenumarate pareri, principii, alegeri. Sambata, am avut ‚revelatia’ ca nu sunt pe treapta de jos a omenirii doar pentru ca nu muncesc, studenta fiind. Am realizat ca abia in momentele cand nu facem ceva efectiv, cand stam si motaim, visam, ne plictisim (folosesc acest cuvant, desi nu e unul dintre cuvintele care se regasesc des in vocabularul meu), abia atunci, noi traim.

Duminica, spre dupa-amiaza, ma uitam cu ochii intredeschisi, prin fereastra microbuzului la muntii inalti si imi spuneam ca acum s-au linistit apele. Ca s-a incheiat perioada de regasire inceputa din ziua cand am plecat din Slatina, la sfarsitul lui septembrie. Eram ferm convinsa ca un timp nu vor mai fi rasturnari de situatie, momente de cadere in gol, de pierdere totala a sinelui. Simteam ca sunt la poarta unui nou inceput.

A fost de ajuns ca pe seara sa nascocesc o dorinta ce nu putea fi indeplinita atunci, pe moment, ca trupul meu sa inceapa din nou sa tremure si inima sa mi se rupa in cioburi de gheata.

Mai nou, am inceput sa uit numele persoanelor cu care interactionez, sa uit lucruri pe care trebuie neaparat sa le fac, sa las pe ziua de maine ce nu am facut azi. Facultatea nu imi mai starneste nici cel mai vag interes, anul asta m-a scarbit enorm. Cum e posibil ca in timpul facultatii sa inveti totul in afara zidurilor ei? Si tot in afara lor , urmezi cursurile scolii vietii….

Astazi, astazi am fost luata prin surprindere de un gand nou… voluntariatul te ‚creste’ dar iti si mananca timpul serios si uneori, fara un folos real. Aici apare ideea de ‚a stii cand sa spui NU’…..dar daca nu poti? Daca simti o anumita responsabilitate fata de ceva sau cineva si nu poti refuza?

DAR…..ce ma macina pe mine ……….

Cam pute treaba pe aici. Nu numai că mai am puţin şi mă omor pe mine, dar îi omor încet încet şi pe cei din jur. Criminal în serie ce sunt!

Dar azi, azi de dimineaţă, niciun ceas nu a fost capabil să mă trezească, nici chiar două, nici conştiinţa care de obicei îmi şoptea obsesiv câte lucruri sunt de făcut. Am fost acolo unde gândurile tac, unde nu se mai zvârcoleşte nimic pe nicăieri. O tăcere aşa de plăcută, senină, unică. O stare de plutire care, o veşnicie de ar dura, tot fericită m’aţi găsi.

Nimic nu se compară. Nici cele mai mari reuşite. Pacea interioară e cel mai greu de „achiziţionat”.

Neobosită sau comodă? De ce alerg cât e ziua de lungă când ar trebui soarele să alerge după mine?

Am fost în Polonia iar imaginea de ansamblu este grozavă….Pentru prima oară după mult timp am reuşit să adun tot ce a fost mai frumos dintr’o experienţă şi să rămân cu acel sentiment de mulţumire, încântare, dor.  Pot spune că mi-e dor de micuţii de 12-17 ani cu engleza lor de baltă cu tot şi de mâncarea scârboasă sau de gemul de căpşuni nelipsit de la orice masă. Ochilor mei le lipseşte marea învolburată, limpede,  ce aduna meduze din toate părţile, nisipul fin şi CURAT, casele înguste, înalte, lipite unele de altele, străzile mici, aerul rece ca gheaţa ce mă ducea cu gândul la vârful unui munte, verdele de pretutindeni. O neobosită grădină cu verdeaţă, strecurată printre clădiri înalte, luxoase, 400 de trepte pentru imagini panoramice, cel mai lung ponton din lemn din Europa (650 de metri) şi primul meu zbor cu avionulJ. Sunt încă în viaţă din fericire, dar mooor după o decolare, un 11 000 de metri, suspin după al meu grumpy dwarf şi încă fredonez „The boulevard of broken dreams”. Surplusul de ciocolată şi lipsa laptelui mi-au dat stomacul cu susul în jos..acum nici el nu mai ştie ce vrea!Doar scoate zgomote ciudateJ.

Dar măcar mi s-a întărit credinţa. Niciunde nu e mai bine decât acolo unde vorbeşti limba ta, te plimbi pe tărâmuri cunoscute şi poţi să simţi căldura oamenilor tăi. Am simţit din plin sosirea în România, şi am trăit entuziasmată până şi fiecare tremur al avionului în momentele când aluneca nervos pe pistele aeroportului, pline de gropi.

Suntem noi cunoscuţi ca fiind un popor de mămăligari, dar suntem cu mult deasupra altor popoare. Păcat că nu ştim să folosim respectul şi cu atât mai puţin, corectitudinea.