10.21.08
TU/RIŞTI
Undeva departe, pe marginea unui râu, pe o dâră plutitoare de lumină, la răscruce de timpuri, mă găsiţi. Undeva acolo, unde soarele nu apune niciodată pentru că niciodată nu se trezeşte la viaţă. Acolo unde nimic nu ingheaţă dar la întuneric totul se topeşte. Aici mă găseşti! Întotdeauna aproape şi întotdeauna stând ameţită pe marginea prăpastiei de gânduri. Aici, aşteptând, cugetând, întrebând, dorind, respirând o dată cu tine. Te miros de departe, alunec în pustietate, mă arunc într’o oază de fericire, măresc ochii şi ridic o sprânceană. Curiozitate scufundată în întrebări. Acolo mă găsiţi. În fiecare gând despre voi înşivă.
10.16.08
erezie
Conflictul..aduce idei noi dacǎ are loc ȋntre persoane diferite dar e pustiitor dacǎ are loc ȋn aceeași persoanǎ. Transformǎ viața ȋntr’o continuǎ frǎmȃntare, ce te obosește atȃt psihic cȃt și fizic.
Și recunosc cǎ sunt puțin masochistǎ, pentru cǎ suferința psihicǎ mi’o creez și singurǎ cȃteodatǎ, cu mintea mea nedumeritǎ . Nu știu dacǎ sunt așa doar pentru cǎ gǎsesc durerea moralǎ ca aparținȃnd cu totul vieții mele rǎtǎcitoare, sau și pentru cǎ nimic nu se comparǎ cu zȃmbetul ce rǎsare dupǎ o ploaie de lacrimi. Cert e cǎ o vreau, periodic, și ȋntotdeauna sub o altǎ formǎ.
Partea aiurea e cǎ ȋn condițiile actuale nu pot controla nicio direcție din cele ȋncotro o ia existența mea. Nu mai sunt o singurǎ persoanǎ, sunt douǎ: una care s’ar lǎsa sǎ pluteascǎ pe mare ȋn direcția ȋn care aceasta decide, a doua, cea care ar urca munții pȃnǎ acolo unde aerul e curat și vȃntul te pune ȋn genunchi.
Ȋn asemenea condiții, cum pot eu sǎ pretind cǎ dacǎ vrei ceva cu adevǎrat, ȋl vei avea fǎrǎ sǎ se aprindǎ cea mai micǎ oglindire de ȋndoialǎ? Ȋn aceleași condiții, ce e de fãcut atunci cȃnd nu știi unde te afli și ce vrei cu adevǎrat?
10.13.08
Cu pasiune
Întârziată ca de obicei, şi cu o totală lipsă de orientare ( aveam ore într-o clădire şi mă duceam într-alta, ferm convinsă că acolo e destinaţia finală), intru uşor şi mă aşez unde îmi sare în ochi un loc liber ( fie vorba între noi, erau destule în primele două rânduri ale sălii). A fost uimitor când profesorul nostru a început să vorbească…şi nu de hoteluri şi restaurante sau alte lucruri care ţineau de opţionalul nostru ci despre generaţia noastră, întretăind gândurile mele din ultimele zile şi făcând loc unei curiozităţi calmate de lipsa de somn. Spunea, fără să ne insulte, că noi alergăm după BANI. Că uităm ce înseamnă să trăim simplu, să ne bucurăm de fiecare clipă de libertate ce ne’o putem crea, şi vrem de tineri să lucrăm, să ajungem cât mai cunoscuţi, să ne înfiinţăm şi o firmă, care să prospere şi să strângem averea! Averea…din care să mai lăsăm şi urmaşilor.
Eu mă tot întreb dacă ceea ce fac tinerii ca mine, fac din pasiune!? Mi’e greu să cred că muncesc din plăcere, că sunt obosiţi şi mereu pe fugă din plăcere, că din plăcere se angajează voit şi nesiliţi de nimeni, din plăcere intră într’o organizaţie, participă la tot felul de traininguri, se bagă în cât mai multe activităţi, cât mai multe! Doar instrumente de îndobitocire în masă, oare?
Tu de ce lucrezi? Ce valorează mai mult? Faptul că faci ceea ce te pasionează şi te trezeşti dimineaţa devreme cu plăcere sau remuneraţia consistentă?
Ştiu că există un argument puternic care contrazice credinţa mea că nu e potrivit să munceşti în timpul facultăţii, doar pentru a avea bani, ci mai degrabă să încerci diverse lucruri, fără a te lega printr-un contract şi un program fix, atât pentru a te cunoaşte pe tine şi a creşte în cunoştinţe şi experienţe (mental şi spiritual) ci şi pentru a afla ce îţi doreşti să faci pe viitor. Argumentul? Fără bani nu poţi face NIMIC.
De aceea, sunt alături de oamenii care nu au alte venituri şi sunt nevoiţi să muncească.
Aş fi cu adevărat încântată dacă aş vedea oameni care îşi cultivă pasiunile atunci când îşi doresc asta, care le hrănesc şi le ţin la soare. Aş fi cu adevărat încântată dacă aş vedea oameni făcând ceva, indiferent ce, dar făcând acel lucru cu pasiune şi cu dorinţă, pentru a creşte zi de zi un zâmbet pe buze.
Admir concluzia-slogan realizată de oamenii din ADVICE:
“Eu cu pasiune voluntar.
Tu cu pasiune?
Nu intra într-o organizaţie studenţească doar pentru a umple un rând din CV.
Noi cu pasiune, Advice Students.”
10.11.08
Pe locuri…fiţi gata…REPAUS!
Cuvintele nu înseamnă deseori nimic. Dar e atât de rece camera asta! Atât de goală. Atât de lipsită de sufletul acela cald şi plin de energie, care mă trezea împiedicându-se în fiecare dimineaţă.
Mă întreb de ce ne chinuim să mai producem cuvinte, să le legăm în propoziţie, şi doar în câteva secunde să ne felicităm deja pentru textul minunat pe care l-am slobozit. Privirea noastră vorbeşte mai sincer decât cel mai real cuvânt, poziţia pomeţilor şi a buzelor pot să dezmintă şi ceea ce garantăm cu preţul vieţii.
Eu te voi privi în ochi, şi voi avea grijă ca nicio fărâmă din ceea ce spui să nu mi se strecoare pe lângă urechi. Un moment dacă închidem ochii, suntem înşelaţi, înjunghiaţi sau legaţi cu sfori tăioase. Iar tu, poate, nu vei ştii niciodată că în timp ce mă ameţeşti cu fraze obosite, eu ascult adevărul din ochii tăi şi savurez asta până la paroxism.
Visez mult şi fără rost. Visez o lume perfectă. Visez corectitudine, sinceritate, oameni care să te asculte, nu doar să te audă când le împărtăşeşti ceva. Oameni care să nu aibă pretenţia că exişti doar atunci când au nevoie de ajutor. Visez timp. Am timp, chiar îndeajuns cât să fac tot ceea ce nu fac. Dar visez că îl voi avea întotdeauna şi voi câştiga şi bani din asta (acum chiar aberez). E ceva în mintea mea care îmi pune o piedică de câte ori izbutesc să mă apuc de ceva. Aşa că aştept. Aştept să se întoarcă şi sufletul din Spania, şi partea din mine, pierdută undeva între Slatina şi Bucureşti. Aştept să îmi cadă o cărămidă în cap şi să mă trezesc o dată din letargia asta enervantă.
10.08.08
Bolboci
Când am ieşit din cabană, şi am pornit pe acel drum forestier aparent interminabil, nu ştiam ce mă aşteaptă. Vedeam cum plouă, simţisem cu câteva ore înainte tunetele morbide. Dar mă pierdusem deja când mi’am pus gluga pe cap şi am pornit la drum. Am mers mult timp rătăcită pe acest traseu cunoscut totuşi, plin cu pietre, gropi şi frunze moarte. Am reuşit chiar să mă pierd pe mine cu totul. M-am căutat, pe o ploaie turbulentă şi imprevizibilă, dar în zadar. Apa îmi intrase deja la bocanci, s’a furişat chiar şi prin geaca de iarnă iar pantalonii se lipeau înlăcrimaţi de mine. Am urcat la altitudini unde vântul zburda năvalnic şi îmi arunca stropi reci pe faţă. Am străbătut văi întinse, cu paşi mari, dar greoi, fiindcă oasele mă dureau şi pielea îmi era zbârcită de atâta umezeală. Mergeam cu ochii în pământ, urmărind doar paşii bocancilor mei arşi în trecut. Nu puteam ridica capul, nu îl puteam întoarce, nu simţeam nimic, nu ştiam nimic, doar mergeam în continuu, pentru a ajunge la capătul acelei călătorii. Nici acum nu ştiu dacă într’adevăr am ajuns în gară şi am luat acel tren personal mereu întârziat, pentru a ajunge acasă.
Nu mai ştiu cine sunt. Ochii doar se holbează în gol, sunt ei goi, şi puţin roşii. Nu ştiu unde mă aflu, nu ştiu nici măcar unde mi’aş dori să mă aflu. Nu ştiu de ce mă doare de la mijlocul pieptului puţin spre stânga, şi mă strânge, mă apasă, de parcă ar vrea să iasă ceva din mine. Nu mai cred nimic, râvnesc doar să tac, şi să nu fiu întreruptă din căutarile mele lăuntrice. Să mă regăsesc, asta îmi doresc. Indiferent dacă trebuie să urc până sus, la 2000 de metri, sau doar să mă întind aici, în patul meu de cămin.
