09.29.08
Nu ştiu ce înseamnă să doară lenea. Nu ştiu ce înseamnă să doară delăsarea. Dar ştiu cu vârf şi îndesat ce înseamnă să doară neputinţa. Sfâşie carnea şi ajunge la os. Trece prin fiecare celulă şi distruge totul în cale.
09.28.08
Plec
Nu pot. Nu pot! Adoram să fac bagaje, să plec cu săptămânile, doar pentru că ştiam că tot aici mă întorc. Acum plec, şi e ultima mea plecare în adevăratul sens al cuvântului. A fost ultima mea vară, acasă, lângă oamenii care mă întristează atât de mult prin existenţa lor, dar care înseamnă atât de mult pentru propria’mi existenţă. Ultima. Trag de timp şi de câte ori privesc în camera’mi astupată de mormane de lucruri strânse, gata să se arunce în ghiozdane, genţi, pungi, geamantane, un val umed îmi inundă ochii. Mă şterg repede, nu vreau să îmi vadă slăbiciunea în faţa lucrurilor care trec, şi nu se mai întorc niciodată. Durerea din regretul că am fost răutăcioasă, şi nu am avut răbdare, şi v-am urât în multe momente. Degeaba am conştientizat şi m-am judecat pentru ceea ce am făcut, căci să mă controlez nu am reuşit. Mă gândeam aseară că astăzi mă voi purta exemplar, voi avea răbdarea pe care rareori o întâlnesc la mine, şi voi profita de ultimele momente alături de voi. Păcat că tot ce simt se întunecă la gândul că mâine plec.
Să rămâi copil, acesta este secretul fericirii. Să nu cunoşti melancolia şi tristeţea lucrurilor trecute, să nu cumva să ajungi să cunoşti oamenii care te înconjoară. Să ai sufletul liber şi bun , mintea liberă şi vioaie, chipul liber şi senin.
09.25.08
Culegând struguri
Rareori mi se întâmplă să am trăiri care să se repete. Există însă, o zi în viaţa mea, care din toamnă în toamnă, se repetă. Acelaşi geam, aceeaşi ploaie măruntă, inepuizabilă, copacii, blocurile, stâlpii, absenţa mişcării umane, sunetul maşinilor grăbite, cerul pătat, răcoare, tremur. Zi de toamnă. Astăzi, nu mai găsesc totuşi melancolia specifică ei, ci liniştea de care nu am parte niciodată. Şi nu e zbuciumanta linişte a singurătăţii, ci vocea surdă ce’mi transmite senzaţia că sunt întreagă. Că nu mai taie din mine nicio durere, nicio patimă, nicio temere, nicio îndoială, şi nici măcar ceasul nu mai bombăne ca de obicei: ”Hei, tu! Iar visezi? Timpul trece, să ştii….”
De fapt timpul chiar trece al naibii de repede. „Timpul parcă nu mai avea răbdare..”. Exact, niciodată nu are răbdare. Încerc să îl respir cu toată fiinţa mea dar el fuge brusc spre ziua de mâine.
Şi dacă asta chiar e ultima mea zi de toamnă?
09.14.08
Fac bine, mersi
Ce faci?
Este întrebarea numărul 1 din punct de vedere al banalităţii, este simplă, începutul oricărei conversaţii. Dar când cineva îmi pune mie întrebarea asta, mă blochează. Îmi opreşte mintea în loc. Gândurile leşină, gura îmi tace. După câteva secunde, iau naştere întrebări….veşnicele întrebări….
Să îi spun adevărul sau să mint? Mint. Dacă cumva se întâmplă să fiu intr’o stare explozivă, suferindă, şi sunt faţă în faţă cu un om apropiat, spun parţial adevărul, restul omit.
Dar care e adevărul de fapt? Descopăr cu stupoare că nici eu nu ştiu exact cum mă simt în urma întâmplărilor din ultimul timp. E incredibil de greu câteodată să scotoceşti în sine’ţi ca să delimitezi starea reală de cea imaginară, dorită.
Şi ce minciună să spun? Minciuna în cazul acesta e pur şi simplu unul din adevărurile revelate în căutările din secundele precedente, spusă în cuvinte curate, uşor de digerat, superficiale, fără echivoc. Ca să nu fiu răscolită şi mai mult în dezordinea din mine.
Cu cât vorbeşti mai puţin despre propria persoană, cu atât celălalt va vorbi mai mult despre el…şi mai mult, şi mai mult…până memoria se umflă sau îţi ajunge la refuz (asta dacă eşti atent, căci altfel nu poţi comunica decât prin semne sfioase din cap), în funcţie de timpul pe care îl ai la dispoziţie.
09.13.08
Dar de ce ploua infernal…?
Ne umplem cu gânduri nebuneşti, care nu ne arată deloc cine suntem sau sensul existenţei noastre, ci doar ne’o complică prin inutilitatea credinţei în complexitatea neverosimilă a fiinţei umane. Că ne izvorăsc din suflet prin minte, nu putem controla. Dar păstrarea şi aţâţarea lor ni se datorează întru totul, pentru că de fapt, ele ne încântă sufletul şi ne stimulează raţiunea.
09.12.08
Ploua infernal….
Şi noi ne iubeam prin mansarde…………dorinţe….câte dorinţe ţipă într’o fiinţă omenească! Câte întâmpină bariere, câte sunt înăbuşite, câte le realizăm….Nu trebuie să acceptăm neîmplinirea lor, dar nici să plângem uciderea a ceea ce este organic din ele. Dorinţele sunt superficiale. Ca o plăcere carnală. Dar cum mă pot împotrivi eu, lor, când îmi creează voluptate în suflet? Aşa că acum, prezentul mă provoacă să simt infinit fiecare aspiraţie ce a atins un punct de intensitate maximă şi să accept în linişte şi cu pace în sine’mi aruncarea viselor mele într’o grotă a gunoaielor.
……Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?… Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Nichita Stănescu – Ploaie în luna lui Marte
Ploaia…..pentru că doar ni se destăinuie, nu ne cere nimic, nu ne descompune, nu se interesează de ce facem noi, nu mă face să o iubesc, mă lasă liberă, nepăsătoare, închisă în mine, lipsită de acel sentiment obscur numit invidie.
Vorbesc, dar parcă nu ar vorbi persoana mea. Spun atâtea lucruri care nu le cred, doar pentru ca să fiu acceptată de oamenii care mai trezesc un minim interes în ochii mei. Adevărul trist netrist e că nu prea mă mai interesează oamenii. Nu ştiu în care parte e existenţei mele s’a produs ruptura, ştiu doar că frânturile nu se vor mai lipi la loc. Poate vina îmi aparţine, pentru că nu am fost capabilă să înţeleg comportamentul colorat al oamenilor, l’am lăsat să mă acapareze, să mă încolţească, să ucidă presupusul uman din mine. Poate trebuia să lupt mai mult, poate trebuia să accept ceea ce era de neînţeles, poate. Mâine sau peste 10 ani, la bătrâneţe sau când voi trece în nefiinţă, poate voi afla adevărul, adevărul meu, şi voi ştii totul despre mine.
Sunt câteva fiinţe dragi mie, pe care le voi asculta şi le voi fi alături când vor avea nevoie, dar în special, când îmi vor cere asta. Pentru că, din nou, trist netrist, sunt prea preocupată de gândurile, întrebările, nedumeririle, trăirile mele, ca să mai pot fi atentă la ce se întâmplă în spaţiul care mă înconjoară. A asculta, a devenit pentru mine, dintr’o ‘activitate’ făcută doar pentru că aşa trebuie ca să poţi fi considerat prietenul cuiva, o plăcere autentică, reală, ca atunci când mănânc o ciocolată simplă cu lapte şi o savurez încet, dar pe toată o dată. Nu vorbesc cu adevărat despre mine decât cu mine însămi , decât cu tastatura, decât cu o mână de oameni, când nu’mi mai încap în trup şi mă trezesc aruncând cu sinceritate..
Puteţi să îmi spuneţi că sunt egoistă, asocială, laşă, sentimentală, influenţabilă, etc.. Atât de puţin îmi pasă! n tinde spre ZEROJ. Doar eu ştiu, parţial, cum sunt. Oamenii nu sunt deloc fiinţe unice. Şi totuşi, nu putem fi citiţi ca şi cum am fi o carte cerebrală. Suntem mai mult decât raţionament.
09.09.08
?
Grabă? De ce dorim să plecăm atunci când timpul are răbdare cu noi? De ce vrem să fim în pripă când timpul îşi ia câteva minute de răgaz?
Slatina mea? Îmi oferă ceea ce Bucureştiul îmi fură în totalitate! Timp. Zâmbet. Dacă ar trebui să caracterizez oamenii din Bucureşti, aş putea spune că sunt întotdeauna pe fugă şi că poartă greoi mereu aceeaşi faţă obosită şi tristă. Şi cel mai rău, sunt molipsitori!
Slatina? Era o dată locul în care mă simţeam cel mai bine. Locul căruia îi aparţineam. Aşa credeam atunci…Acum nu îmi găsesc locul de nicio culoare. Aş pleca la Bucureşti, m’aş întoarce la Slatina, aş pleca la mare, la munte, prin ţară, în străinătate, pretutindeni. Ies din casă dar abia aştept să mă întorc, mă pun să adorm dar abia aştept să mă trezesc dimineaţa. Oriunde ajung, orice fac, mă cuprinde numaidecât sentimentul că vreau altceva, că vreau să plec. Mereu în mişcare, nu pot sta locului, pentru că nu am un loc al meu.
Pasiune? Vreau să mă găseşti şi să devii a mea. Să mă creezi pe mine, om întreg, ”ca dintr’o bucată de granit”. Reveria şi iubirea nu sunt pasiuni, ele doar formează goluri în gândire şi descompun sufletul. Am nevoie de ceva mai mult, o pasiune în care să cred cu desăvârşire! Dar să fie o pasiune a noastră, realitate a ta completată de visele mele.
09.07.08
Viva Espania!
Mulţi oameni pleacă în străinătate….liceu, facultate, master. Chemare şi provocare. Şi pe mine mă tentează să plec, mi’a ajuns nimicnicia ase-ului, nu vreau să mai continui cu un master pe aceleaşi ritmuri domoale şi cu aceleaşi feţe dezinteresate.
Curaj şi ambiţie, dragă Claudia, ai avut din plin! Eu nu am puterea să plec, 6 luni, un an, mi se pare enorm. Şi nu e vorba de ce aş găsi acolo, sunt convinsă că ar fi o experienţă unică. Bariera care mă opreşte să fug de România este legată de oamenii care rămân aici, oameni pe care îi iubesc. E vorba de acele persoane pe care le’ai lăsa în urmă şi care nu vor mai fi aceleaşi când te’ai întoarce. Ne schimbăm în fiecare zi, iar la întoarcerea dintr’o lungă călătorie, s’ar putea să fii de nerecunoscut pentru ei, iar ei la fel pentru tine. Telefonul şi internetul, oricât de mult încearcă, nu vor ajunge niciodată să înlocuiască contactul fizic cu un om.
Mă bucur enorm că ai plecat, te susţin şi te apreciez pentru că ai avut puterea asta, pe care eu poate nu o să o am niciodată! Îmi pare totuşi atât de rău că ai plecat…tu! Colegă de cameră, prietenă şi parteneră de nebunii! Te aştept înapoi aceeaşi tu…plină de viaţă, dornică să cunoască, sinceră si pură! Dar cu multe experienţe şi cunoştinţe noi şi pozitive!
Te iubim, Corco! Să ne aduci şi nouă bunăciuni pletoase;)…aşa cum numai ţie îţi plac !
09.04.08
Lectie de biliard
Pretuiesc timpul! Vreau timp liber, pentru mine, pentru ca si sufletul vrea sa creasca! Si el vrea sa experimenteze….sa caute, sa gaseasca, sa descopere, sa construiasca, sa creada sau sa fie sceptic, sa fuga si apoi sa o ia de la capat.
Opreste’te timpul, sfasie o bucata din el si infrupta’te din ea cu o nesatula pofta! Priveste’te in ochi fara frica. Simte fiecare atingere, zambeste fiecarui sarut. Soarbe din viata tot ceea ce ti se arunca in fata ochilor, dar inghite doar ceea ce iti trezeste sentimente pozitive.
Refuz sa ascult glasul tau, toamna trista! E mai rece decat al iernii, mai fals, mai taciturn. Nu vrea sa imi spuna decat ca timpul e o iluzie, nu un fapt real. Ca nu exista. Ca septembrie este doar un somn letargic. Dar daca un somn de 8 ore se scurge intr’o secunda, unul de o luna de ce nu s’ar grabi sa se termine in maxim 90 de secunde?
Opriti’va timpul, pastrati’l pentru voi, conservati’l in borcane sigilate bine, nu risipiti mancarea voastra cea mai de pret. Hraniti’va sanatos si diversificat, daca timpul a cerut un stomac fericit! Tine’ti degetul mare de la mana stanga incordat si tacul aproape de corp, daca timpul a cerut o portie de biliard.
