08.29.08
Cât de mare poate fi un pat gol?
Inepuizabil de mare sau grozav de mic, nu are nici o urmă de însemnătate. Dacă vrei să dormi, să te cufunzi în lumea viselor incontrolabile, poţi să faci asta oriunde! Pe scaunul din autocar privind pe geam; pe scaunul din tren, dacă te ghemuieşti , dacă scaunul de lângă tine e liber sau dacă nimereşti intenţionat la clasa întâi; pe bancheta din spate a maşinii, dacă’i drumul fără gropi şi curbe; pe nisipul rece, noaptea, pe ritmuri de muzică rock, cu o glugă pe cap în loc de pernă; pe o saltea agitată şi zgomotoasă; pe patul din camin, fie că i s’a rupt o scândură şi se doarme într’un unghi de 45 de grade pe lăţime, fie că arcurile îşi fac de cap pe sub spatele tău; într’un pat de 2 persoane, cu încă 5 oameni lângă tine; în fund şi cu capul pe noptiera din stânga ta; lângă doi oameni care fac dragoste; în mijlocul mulţimii adunate la Liberty Parade Arena, în fund, pe nisip… sau poţi să nu dormi deloc!
Dar al meu pat e divin, ce’i drept. Însă nu mai agreez să dorm pe diagonală doar pentru a’l acoperi de’a întregul şi a nu lăsa nici un spaţiu dezechilibrat, secat de căldura trupului somnoros. Nu mai pot să mă chinui încercând să întind mâinile cât mai mult pentru a’l învălui cu desăvârşire. Nu mai sunt capabilă să’i tolerez potopul de gânduri ce îmi ţine ochii fără privire ore în şir.
Niciodată să nu lăsaţi un pat gol!
08.27.08
O ultimă noapte de vară
Goală de simţiri. O strângere în piept. Îngheţare. Sunt rece ca o lacrimă dintr’un izvor de munte. Mă înec din ce în ce mai des. Am uitat să mai înot. De fapt, nu mai vreau aer, aerul mă înăbuşă, aerul e umed. Dezolant.
Am visat fără răgaz, năzuind că nu va fi nevoie niciodată să mă trezesc din reveria’mi însetată de voluptate. Câtă viaţă sălăşluia în mine ! Dar sufletul mi s’a desprins de trup. Aievea. Era prea rece pentru sângele care îmi clocotea prin vene. Prea pasional pentru inima unui om. Mi’ai distrus’o, suflete, la propriu. Mi’ai lăsat inima tremurând, încetinindu’şi domol ritmul. Tortura la care m’ai supus, mă va urmări pretutindeni. Mă va îngenunchia de fiecare dată când voi dori să trăiesc din nou. Trup fără suflet, moarte.
08.24.08
Opt
Simt cum te’ai apropiat vertiginos de gândurile mele. Abia aşteptai să mă acoperi cu frunze ruginii înlăcrimate de stropi violenţi de ploaie. Toamnă.. anotimpul desăvârşit pentru o agonie imuabilă..
Pentru tine, suflet ce adăposteşti o toamnă timpurie !
Nichita Stănescu
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
08.21.08
Când?
Nu suntem decât singuri. Ne lipseşte acel sentiment pur şi etern de iubire care să ne elibereze de blestemul singurătăţii la care e supusă civilizaţia umană.
Nu suntem decât singuri. Dar din când în când găsim oameni care să ne facă să uităm de singurătate. Doar uităm, în timp ce povara ei continuă să ne cadă pe umerii golaşi.
Singurătatea există. Dar iubirea, dacă există, ce este de fapt? Când este pură şi când ştim că a depăşit efemerul?
08.20.08
Two for tragedy
O prietenă dragă îmi citeşte într’un suflet un pasaj din cartea pe care o citea, “Întoarcerea din rai”, Eliade. Mi’l reciteşte cu neastâmpărare: “ Voiam să spun că iubirea este antisocială, că este o crimă; cineva care vine şi’ţi spune: Te iubesc, sunt al tău, eşti al meu, eu sunt tu şi tu eşti eu!, şi care te sileşte să fii el, te şantajează cu cea mai cumplită gamă de sentimente şi de orgolii, te ţine legat de el, intră în tine, şi toate acestea pentru că te iubeşte. De unde dreptul pe care îl are omul să iubească? Când cineva te fură, e pedepsit; când cineva te răneşte, e băgat la închisoare; omorul e pedepsit cu muncă silnică pe viaţă.Şi totuşi oamenii sunt lăsaţi liberi să iubească. Ce e altceva iubirea decât o crimă deghizată, un furt public?”
Am crezut cu desăvârşire în iubire. Am avut aşteptări cumplite de la omul pe care aveam să îl iubesc. Cred în continuare cu desăvârşire, o trăiesc de parcă o să dureze o eternitate dar o gândesc ca şi cum se poate evapora în orice moment.
Îmi place acest pasaj. Îmi place pentru că este lucid, curajos şi real într’o anumită măsură . Oamenii care se iubesc şi se despart, o fac pentru că se distrug unul pe celalalt şi au conştientizat acest fapt în subconştient. Din momentul când începi să iubeşti nu mai eşti doar tu. Nu mai eşti independent oricât de mult îţi displace asta. Eşti legat de persoana pe care o iubeşti, nu pot să faci ceva fără să te gândeşti la ea, pentru că face parte din tine. Şi cum oameni perfecţi nu există, nici relaţia nu va fi perfectă.
Oamenii ar trebui să profite mai mult de libertatea lor interioară până când ajung să se îndrăgostească. Atunci se declanşează totul! Bucuria supremă şi tristeţea lugrubă. Oamenii care se iubesc nu pot fi perfect fericiţi chiar dacă sunt împreună sau nu. Dacă sunt împreună, suferă când stau departe unul de altul, când se rănesc fără să îşi dea seama, când nu îşi acordă atenţie sau nu se ascultă, când se înşală sau mint reciproc. Dacă nu sunt împreună, suferă din cauza dorului de persoana iubită, din cauza dorinţelor înfrânte de ruptură, din cauza a ce ar fi putut să fie între ei.
Iubirea, oricât ar fi de sinceră şi frumoasă, omoară o parte din ceea ce suntem noi. Iubirea! Este egoistă.
Preţios timp
M’am întors , sunt din nou pe tristele tărâmuri ale primilor 18 ani din viaţa mea.
Dar e interesant ce mi’am descoperit în interior. Niciodată nu voi putea să povestesc ceea ce am făcut, locurile pe care le’am văzut, nu o să mă apuc să fac constatări cu privire la diferenţele dintre noi şi alte culturi, ceea ce m’a impresionat sau mi’a displăcut. Eu rămân doar cu amintirea sentimentelor care au izvorât atunci în mine. Amintiri ce nu voi putea vreodată să le exprim prin cuvinte. În ultimele 3 săptămâni am reuşit să ies pentru prima oară din ţară, după lungi şi parcă nesfârşite aşteptări, am făcut un triplu salt până în Piatra Neamţ şi am dat apoi o fugă până în Vama Veche. Am în amintiri o plajă sălbatică unde muntele cobora în mare, valuri ce mă rostogoleau, o apă limpede şi albastră de nu’mi venea a crede ochilor, tentacule de caracatiţă, atac de meduze, un oraş construit ca un amfiteatru, impresionante apusuri, prăpastie sub picioarele mele, vârful Toaca şi superbul lac Izvorul Muntelui, case ca nişte furnici, afine şi vipere, un curcubeu întreg ce pornea dintr’un munte şi cobora într’altul, nopţi albe pe plaja din Vama Veche, poezii şoptite la ureche, dans nebunesc şi unicul răsărit, eclipsă de lună şi vodkă simplă.
Dar acum sunt aici. Încercând să înec sentimentele prezente pentru a mă înfrupta cu cele din trecut. Mă scoate din minţi timpul asta, niciodată nu acceptă să mai facă şi el câte un popas. Mă oboseşte. Nu mă lasă să respir fiecare firicel de aer. Vrea să îmi înghesuie trăirile. Preţioasele trăiri.
Şi preţioase imagini
