Din nou acasă!? Nu am apucat să merg mai mult de 10 minute prin oraşul meu, că abia m-am stăpânit să nu fac cale întoarsă. Pentru voi, dragi părinţi, vin aici şi de la voi, oameni obosiţi şi singuratici, plec fărâme.

A fost de ajuns să schimb 2 cuvinte, cu tine, tatăl meu, ca să îmi aduc aminte de trista ta soarta de om ce trăieşte undeva între epoci, departe de mine şi mami, departe chiar de tine însuţi. A fost de ajuns ca să îmi aduc aminte câte dorinţe mi’ai aruncat la gunoi fără să îmi laşi şi mie măcar o urmă de explicaţie. Ceea ce mi-ai spus tu timp de 20 de ani a fost un simplu si concis NU. Spuneai acest NU cu o certitudine şi o determinare ce mă înspăimântau, dar care nu mă puteau opri.

Mama, dulce făptură, compensează încă prin receptivitatea ei explozivă uneori. De la tine, mamă, am vrut să culeg bunătatea, altruismul dar şi uşurinţa cu care citeşti tu oamenii. Păcat că ţi-au jefuit capacitatea de a comunica cu ceilalţi, de a comunica cu mine.

Sunt curioasă dacă a existat vreun moment în care voi doi m-aţi înteles sau măcar să vă fi înţeles unul pe celălalt.

Şi până la urmă, când vin aici, mă încarc cu cea mai multă tristeţe pentru că realizez că nu pot face absolut nimic ca să schimb ceva. Sunt înfăşurată într-un strat gros de bandaje ce mă fac neputincioasă. Aici am înţeles că oamenii rareori se schimbă, şanse există oricum doar când sunt tineri. Ştiu şi că nu am dreptul să vă reproşez ceva… doar faptul că respir aer – fie el împovărat cu melancolie sau presărat cu speranţă – înseamnă enorm, înseamnă că trăiesc, înseamnă că voi, voi doi, mi-aţi dat viaţă.

Regret că doar asta mă leagă de voi. Aspiraţiile mele aveau altă ţintă. Îmi doream să îmi daţi o formă, o culoare, să-mi creaţi un nucleu. Să fiţi voi ghidul şi harta mea. Să’mi oferiţi siguranţă şi încredere.

Să iubeşti pe cineva chiar nu e îndeajuns. Trebuie să arăţi asta. Să oferi iubirea. Şi să ştii cum.