Undeva între “înăuntrul sufletului nu vom fi niciodată decât singuri” şi “întotdeauna te gândeşti numai la tine” se creează o legătură şi poate şi un răspuns pentru cei care şi’au pus vreodată întrebări despre viaţa lor.

Este un ostil lanţ al slăbiciunilor care te ameţeşte cu puterea lui.Te gândeşti la ceilalţi în activităţile şi nenumăratele lucruri pe care le întreprinzi poate din dragoste, poate din respect sau bunătate, din nevoie de ajutor sau poate doar din nevoia de a ieşi din  propria ta fiinţă. Când descoperi că în general primeşti mai puţin decât oferi, sistemul de apărare îşi intră în pâine şi te retragi .. în tine. Realizezi că eşti singura fiinţă capabilă să îţi ofere dragostea, respectul sau ajutorul, ceea ce tu ai nevoie şi când ai nevoie.

Mereu o să te gândeşti mai mult la tine, pentru că în realitate oricâţi prieteni ai avea, oricâte rude şi oricâte mari iubiri, înăuntru esti doar tu singur…tu şi gândurile tale. Şi pentru că eşti singur, singurul capabil de a’ţi conduce viaţa, de a te judeca şi înţelege, te vei gândi mai mult la tine. În primul rând pentru a te cunoaşte şi mai apoi pentru a’ţi defini şi trăi viaţa.

Într-un final, pot spune că nu cred că există oameni buni şi răi. Există oameni care se gândesc numai la ei sau oameni care mai aruncă o privire şi întind o mână şi către altcineva decât propria’i persoană. Doar aruncă…din când în când.

Şi voi, cei care vă credeţi altruişti şi care tot timpul consideraţi că sunteţi alături de oamenii dragi, atunci când ei au nevoie…vă minţiţi pe voi înşivă.

Din nou acasă!? Nu am apucat să merg mai mult de 10 minute prin oraşul meu, că abia m-am stăpânit să nu fac cale întoarsă. Pentru voi, dragi părinţi, vin aici şi de la voi, oameni obosiţi şi singuratici, plec fărâme.

A fost de ajuns să schimb 2 cuvinte, cu tine, tatăl meu, ca să îmi aduc aminte de trista ta soarta de om ce trăieşte undeva între epoci, departe de mine şi mami, departe chiar de tine însuţi. A fost de ajuns ca să îmi aduc aminte câte dorinţe mi’ai aruncat la gunoi fără să îmi laşi şi mie măcar o urmă de explicaţie. Ceea ce mi-ai spus tu timp de 20 de ani a fost un simplu si concis NU. Spuneai acest NU cu o certitudine şi o determinare ce mă înspăimântau, dar care nu mă puteau opri.

Mama, dulce făptură, compensează încă prin receptivitatea ei explozivă uneori. De la tine, mamă, am vrut să culeg bunătatea, altruismul dar şi uşurinţa cu care citeşti tu oamenii. Păcat că ţi-au jefuit capacitatea de a comunica cu ceilalţi, de a comunica cu mine.

Sunt curioasă dacă a existat vreun moment în care voi doi m-aţi înteles sau măcar să vă fi înţeles unul pe celălalt.

Şi până la urmă, când vin aici, mă încarc cu cea mai multă tristeţe pentru că realizez că nu pot face absolut nimic ca să schimb ceva. Sunt înfăşurată într-un strat gros de bandaje ce mă fac neputincioasă. Aici am înţeles că oamenii rareori se schimbă, şanse există oricum doar când sunt tineri. Ştiu şi că nu am dreptul să vă reproşez ceva… doar faptul că respir aer – fie el împovărat cu melancolie sau presărat cu speranţă – înseamnă enorm, înseamnă că trăiesc, înseamnă că voi, voi doi, mi-aţi dat viaţă.

Regret că doar asta mă leagă de voi. Aspiraţiile mele aveau altă ţintă. Îmi doream să îmi daţi o formă, o culoare, să-mi creaţi un nucleu. Să fiţi voi ghidul şi harta mea. Să’mi oferiţi siguranţă şi încredere.

Să iubeşti pe cineva chiar nu e îndeajuns. Trebuie să arăţi asta. Să oferi iubirea. Şi să ştii cum.

Am realizat că de fapt, chiar vroiam să adaug ceva.

Oamenii vor să fie fericiţi. Şi pentru asta, se pare că au nevoie de măcar un motiv pentru a se trezi dimineaţa şi pentru a zâmbi. Dacă nu există aceste motive, şi le închipuie, îşi creează propriile raţiuni, cred în lucruri care poate nu există şi nu vor exista niciodată. Aceste lucruri pot fi mărunţişuri din viaţa de zi cu zi sau lucruri care i-au marcat de’alungul timpului. Se agaţă de vise pentru a putea continua să păşească pe drumul ameţitor al vieţii.

 Au nevoie de cineva care să aibă nevoie de ei.

 Şi de ce toate astea ? Suferinţă. De acolo porneşte totul.

Dacă nu ar exista suferinţa, nu ar exista nici fericirea. Sunt mai legate decât ne putem imagina. Sunt suflete pereche. Dacă nu simţim durere în piept, şi nu mă refer la cea fizică, nu vom simţi niciodată cât de calduros ne poate zâmbi soarele uneori.

Oamenii vor să fie fericiţi. Pentru asta… chiar nu îi putem judeca.

“Oricare ar fi fost riscurile, şi le asumau automat, dat fiind că boala le poruncea, iar ei executau ordinele, însă o părticică din ei căuta totuşi să opună rezistenţă; dar acest impuls era atât de adânc îngropat, încât părea un vis dintr’o altă viaţă. Boala le permitea să creadă toate minciunile pe care era necesar să le creadă pentru a se complăcea în continuare în boală, ajungând să se convingă că nu’i sunt subjugaţi, ci cât se poate de liberi. Doar nevoia nebună şi insaţiabilă din acel moment avea vreo însemnatate în viaţa lor, şi tocmai această nevoie le dădea ordine…”

’’Au dormit foarte prost, nici măcar iepureşte. Aproape că era mai rău decât dacă ar fi stat treji. Simţeau cum transpirau, simţeau până şi mirosul sudorii. Parcă le era şi frig..Ceafa şi stomacul păreau să fie legate de aceeaşi durere, amândouă producând o stare de vomă care ameninţa încontinuu să erupă, dar nu era nimic, în afară de presiunea constantă a durerii şi a greţii ; şi, cu fiecare respiraţie, creştea şi panica. Neliniştea se făcea din ce în ce mai mare, până când le devora corpurile şi le umfla piepturile, ameninţând să îi lase fără aer, iar lor li se tăia răsuflarea, se ridicau din pat şi se uitau în jur, în întuneric, încercând să depisteze ce anume îi trezise…’’

”Pentru fiecare strop de heroină care apărea pe stradă, existau mii de mâini bolnave şi dornice care se-ntindeau, înşfăcau, înjunghiau, strangulau, loveau cu bâta sau apăsau pe trăgaci. Şi chiar dacă jefuiai pe cineva şi scăpai întreg, nu erai niciodată sigur că vei ajunge s’o simţi curgându’ţi în vene..”

“Cu toţi arătau ca nişte guzgani şi miroseau a sconcşi, mirosul acela ciudat şi copleşitor al sevrajului care se impregnase în haine şi’n aerul îngheţat”.

“Intrară într’o toaletă publică dintr’o staţie de metrou, încuiară uşa, .., îşi umplură seringile cu apă din vasul scârbos şi murdar al veceului şi se injectară, apoi se rezemară de pereţii cabinei, simţind cum căldura heroinei le spulberă gheaţa din sânge şi din oase..”

“…crezu ca va muri dintr’o clipă’ntr’alta, şi uneori i se făcea teamă că, dimpotrivă, nu va muri. În nopţile reci tremura, oasele îl dureau şi i se sfărâmau, avea crampe musculare, durerea îl punea la pământ, iar durerile din picioare îl trezeau aproape instantaneu din scurtele şi vrednicele de milă momente de somn, şi rămânea chircit în patul său de campanie, clănţănind din dinţi…”

                                          Recviem pentru un vis, Hubert Selby 

Pastilele de slăbit, ciocolata, talk-show-urile, heroina, amfetaminele, visele meschine, toate sunt droguri în egală măsură şi toate dezbină mintea, sufletul şi trupul, până la anihilarea, dezmembrarea sau umilirea definitivă a fiinţei.

E nevoie oare să mai adaug altceva?

Respir? Poate. Dacă îmi place. Dar îmi place. Vine de la sine. Nu este aşa dificil până la urmă. Respir iubire.

Când eram o aşchie de copilă, mi se spunea că sunt nebunatică. De ce oare? Nu mai ţin exact minte. Poate pentru că nu mă chinuiam să ma comport matură doar ca să impresionez tinereii de atunci, pentru că vorbeam mult şi când nu trebuia ; aveam o plăcere extraordinară în a face oamenii să râdă, să se simtă bine, să păstreze mereu un zâmbet pe buze. Nu spuneam bancuri…mă prosteam, scoteam perle la minut, eram optimismul la el acasă. Eram numai un zâmbet. Nu exista nimic care să mă scoată din reveria mea generală, din lumea mea cu elefănţei roz în care mă consideram o fiinţă specială, ce poate schimba lumea prin optimismul şi bunătatea ei. Dar pentru ceilalţi eram doar exagerată. Exageram cu râsul , exageram cu copilăriile şi nebuniile mele. Am încercat să mă opun celor care încercau să mă oprească. Mereu am înotat printre limitele impuse de oamenii din jurul meu, încercând să nu mă înec în ele.

Cea mai mare greşeala pe care o face omul, e că încearcă să îi schimbe pe ceilalţi. Cum poţi să te consideri prietenul cuiva, atâta timp cât vrei sâ îl schimbi? Atâta timp cât nu îl accepţi aşa cum este? Cum poţi să consideri că iubeşti pe cineva dacă îi ceri să fie altfel decât este?

Când mi s-a cerut să nu mai fiu eu, ceva în mine s-a rupt pe vecie. Am fost un zâmbet, acum sunt doar o imitaţie de zâmbet. M-am schimbat , aşa cum vroiau oamenii care mi-au cerut asta. Doar că ei nu vor afla probabil niciodată. Şi asta pentru că nu ei au fost de vină propriu zis, ci ceea ce au provocat în mine.

Oamenii nu se schimbă dacă cineva le cere asta. Oamenii nu se schimbă nici măcar când îşi doresc să se schimbe. E nevoie de mult mai mult. E nevoie să simtă durere, să fie şocaţi, să rămână singuri. Atunci se vor schimba. Fără măcar să îşi dea seama. Abia mai târziu vor observa că nu mai sunt aceiaşi.

Vreau să accept oamenii aşa cum sunt. Să îi iubesc aşa cum sunt. Şi am aceleaşi pretenţii de la ei. Copil am încetat să mai fiu, dar nebunatică?!Nimeni nu mă va opri!