Am vazut saptamana asta 2 piese de teatru. Vanatoarea sobolanilor si Eduard al-III-lea. Una jucata de tineri si alta de actori cu experienta. Prima prezenta un decor simplu si nepotrivit asteptarilor pe care le ai cand te duci la teatru. Cealalta incanta privirea si te indemna sa visezi. Alterna intre drama si comedie, lupta si moarte, triumf si putere. Mi-a inspirat sentimente pozitive.

Insa prima..m-a socat. E uimitor cat de socanta e realitatea, chiar si atunci cand ai ‘descoperit’ destule despre ea. Noi oamenii, comparati cu acele animale obscure, murdare. Noi, ca niste sobolani. Caracterul general al piesei se arunca asupra cuvintelor directe, dure, necenzurate. Acele cuvinte pe care le gandim si le ascundem. Asa cum se ascunde un sobolan. Poate nu oamenii erau comparati cu sobolanii, ci doar gandurile noastre, acele trairi care ne descriu de-a intregul. Oamenii judeca in general mai curand dupa ochi decat dupa maini, intrucat fiecare stie sa vada dar prea putini stiu sa pipaie cu mainile lor. Fiecare vede ceea ce pari dar putini isi dau seama ceea ce esti in realitate.

Vanatoarea sobolanilor. O piesa ce decurgea sub forma unui dialog dintre o fata si un baiat. Incercau sa se cunoasca. Si se descopereau scotocindu-si unul altuia lucrurile personale, geanta ei, portofelul lui, hainele. Ca si cum lucrurile personale caracterizeaza cu adevarat un om.

Imaginea adevarata a oamenilor de azi. Ne acoperim fatza cu lucruri ce nu ne apartin. Ne punem o masca. Jucam teatru, in fiecare moment cuprins in timp. Interpretam personaje la care aspiram sau pe care le uram. Asta a vrut sa arate baiatul, intr-un mod agresiv, dar necesar. Ca incercam sa ne mintim pe noi insine. In loc sa ne traim propriile ganduri, suntem ascunsi, ca sobolanii.

Ironia vietii. Finalul a adus o noua idee.. ca primim ceea ce meritam. Cei doi tineri au murit in acelasi mod in care mureau sobolanii. Impuscati. Umilinta ridicata la extrem.

Ce-ar fi daca am incerca sa ne descoperim pe noi? Incepi cu tine si apoi treci la ceilalti. Incepe cu viata ta si opreste-te. E fara sens sa analizezi viata altora. Oamenii ca atare conteaza.