10.29.09
Aniteii
„Degeaba, mi-a spus, degeaba mai plangi; Ce-ai omorat, omorat ramane.”
„Cat am plans, cat am ras; Poate –i scris intr-o carte. Maine sigur zorii ma vor lumina. Si-am sa plec mai departe.”
Vorbeam de o schimbare. Eram oare beata, cazuta pe trotuar cand am gandit-o pe asta? Era tot o lupta, o lupta impotriva mea.
Incerc sa imi amintesc de mine acum 3 ani. Naiva, timorata, 0 incredere, 0 forta, dar cu o energie si – un sentiment pozitiv de neintrecut. Zambeam cu sau fara motiv. Doar pentru ca simteam bucuria in mine.
Acum pot sa spun ca m-am format, ca m-au format. Ca am crescut. Si ca am pierdut pe traseul creatiei partea care ma poseda, ma incuraja, ma facea sa fiu cea mai vesela fiinta printre oameni. Mi-am pierdut altruismul, speranta, zambetul, energia. Doar pentru ca m-am incumetat sa doresc. Sa te doresc.
Cu cat te inchideai mai mult inauntrul lumii, cu atat mai mult imi doream eu sa ies in ea. Sa cunosc, sa-mi fie frica, sa imi depasesc frica, sa tremur, sa plang, sa ascult, sa cred in oameni, sa respir, sa visez, sa incerc, ah, sa mananc adrenalina cu polonicul. Dar relatia era construita in doi. Puteam eu oare sa fug total de ceea ce reprezentai tu? Mi-e frica ca m-am indragostit de tine tocmai atunci cand erai aruncat in mijlocul unei schimbari majore. Cand aceasta s-a incheiat, te lepadasei de multe caracteristici primordiale pentru puritatea vietii fara compromisuri pe care vroiam si vreau sa o duc. Atunci a inceput haosul. Poate trebuia sa ma opresc atunci. Sau poate ca nu. Dar ar trebui sa ma tem de propria-mi persoana daca am incercat atata timp sa ma mint ca lucrurile se vor echilibra la un moment dat.
Ti-am zis ca sfarsitul a avut loc mai demult. Ca a trecut pe langa noi si nu am vrut sa il vedem. Gandeam totusi ca sunt nascociri ale mintii mele dornica de a suferi, doar pentru ca sa mai poata simti fericirea apoi ca atunci cand eram un prunc. Copilaria a fost drogul meu. Oricat as mai incerca sa o iau, sa o bag cu forta in sange, nu voi mai reusi niciodata sa mai simt fericirea la intensitatea de atunci.
Acum cred ca nu mai e nicio fantezie la mijloc. Vom iesi de aici jumatate morti, vestejiti, dezechilibrati, dezorientati, cu o durere de care suntem siguri ca e insuportabila. Dar nu cred ca o va depasi pe cea provocata de relatia in sine. Suntem pregatiti, echipati chiar, sa pasim inainte, sa progresam, asa incet, incetisor, cum a mers si viata noastra in 2 prin timp. PREA incet pentru mine. Rabdare am si totusi n-am.
Nu am vrut decat sa traiesc. Sa fiu un om viu. „Cand esti un om viu, nu te multumesti doar sa privesti.”
„Ceea ce are pret in ochii lor (ai oamenilor) nu este niciodata ceea ce primesc, ci ceea ce savarsesc”.
„Dar nu e oare semnificativ că aspiraţia noastră spre absolut se exprimă în termeni de acţiune, de luptă?”
Nu cred ca exista un singur lucru adevarat. Exista in schimb adevaruri pentru fiecare. Inca nu am clar in minte cum as vrea sa imi traiesc viata. Dar stiu ca acum nu traiesc, ci ma tarasc, ca un sarpe. Sarpele nu este om.
Pe cat de multa libertate am avut, pe atat de mult m-am incoltit cu regrete, dezamagiri, constrangeri, reprosuri. Aici se termina. Anita nu mai e. Nu mai era de mult. Inchei aici. O iau de la capat.
Cu 10-11 ani in urma, scriam:
„Acum s-a terminat, si cerul plange.
Si vantul suparat, frunza strapunge.
Copacii misteriosi ascund ceva…
Poate iubirea ce am pierdut-o candva.”
10.27.09
La catarat
Ma paste o schimbare suspecta. Am decis acum 3 zile sa nu mai chinui cand vine vorba de noaptea luminata si dulcele somn.
Am vazut in ultimele zile oameni rigizi si colerici, rautaciosi si falsi, tematori si actori in diferite piese de teatru.
Acum cativa ani eram crunt naiva. Dar crunt!
Schimbarea este suspecta pentru ca punctul de plecare il constituie constrangerea mea de a gandi si in consecinta de a simti asa. Si deja parca aud usor o liniste plutitoare in sine-mi. Sper sa nu treaca. Nu vreau sa mai fortez pe nimeni sa faca lucruri doar pentru ca asa imi doresc eu. Nu vreau sa ma mai duc in locuri unde ma simt in plus si tensiunea creste in mine o data cu discutiile parca fortate. Vreau sa ma simt ca acasa. Caci mi-e dor de casa, de un loc al meu, propriu si personal, de un spatiu care sa imi apartina in totalitate.
Sunt constienta ca nu cred in mine. Se vede asta in temerile pe care le expun, in relatiile pe care le construiesc cu oamenii, in lucrurile pe care le fac. Si nu mai stiu cum sa schimb situatia asta. Ma face sa ma comport ca si cum nu as fi eu cea care exista. Dar stiu ca intotdeauna pot!
Pana la urma, ce daca nu ma intereseaza istoria lumii, barfele dintre oamenii importanti, minciunile politicienilor. Ce daca nu stiu lucruri pe care toti ceilalti le-au prins din zbor si apoi le-au insusit. Ce daca nu discut in contradictoriu si nu demonstrez ceea ce poate nici eu nu sunt constienta ca stiu. Eu abordez prezentul pentru ca sa traiesc corect, frumos, in lipsa totala de plictiseala si cuvinte trase de par. Din pacate, momentan abordez fara rezultate.
Mai mult ascult decat vorbesc. Imi place sa ascult oamenii si sa nu ma mint dandu-le sfaturi banale si deloc chibzuite din perspectiva lor. Nu sunt omul potrivit pentru a disemina informatii. Imi place sa imi respir individualitatea si apreciez pe cei care cunosc respectul pentru asta.
Revenind la schimbare..sper doar sa ne intareasca, nu sa stearga locul nostru de pe fata pamantului. Sa ne ajute sa evoluam.
10.12.09
Sunt
M-am pierdut totusi undeva intre mine si cum e mai bine sa fiu pentru ceilalti. In ciuda faptului ca vreau si zic ca nu imi pasa de ce ar putea crede lumea. Ma pierd inca in intrebari, in idei contrare, si nu mai cred ca exista momente lucide pentru mine. Ii doresc constiintei mele sa o lase mai moale. E ca un ceas cu bomba al carei cronometru nu are un timp prestabilit. Nu se mai satura sa ticaie.
Si am ramas socata. Dar nu a fost socul acela vulcanic ce te face sa reactionezi si sa actionezi. A fost socul care m-a umplut cu tristete. Ca si cum imi apartinea.
Calmul si noua mea inclinatie pasnica de a accepta lucrurile fara groaza, turbare, violenta a gandurilor, fara reprosuri si sfarsit, ma secatuiesc de toate resursele mele, de energie, sentimente. Intensitatea scade usor, dar constant si sigur. Ma epuizeaza neimplinirile. Ale mele, ale celorlalti. Dar pentru mine, clar, lupta s-a incheiat. Asta sunt.
10.09.09
Clatite cu spuma
Am avut dreptate. E a treia oara cand vin in Slatina in mai putin de o luna si reusesc sa raman impacata cu viata de aici pana la final.
Acum pot sa controlez impulsurile groaznice ce-mi provocau repulsie fata de oameni ce merita aprecierea mea si ma grabeau sa renunt la tine.
Adeseori imi pun la indoiala cunostintele, visele, conceptiile pe care le extrag dintr-un sir lung de idei, experiente, constatari dar si argumente nascocite.
Alung cateodata gandul ca sentimentele mele nu sunt veridice, ca reprezinta doar un foc izbucnit si crescut in mintea mea. Senzatiile, singura realitate, sunt efemere, doar amagesc.
Asa ca incerc sa fiu sincera. Incep cu mine, ma apropii de necunoscuti si las la urma partea cu greutate: prietenii.
Am fost ajutata. Neputinta a lasat capul mai jos, si-a pierdut din asprimea ce ma tinea incordata.
Am facut clatite cu spume. Creatia unui om turbat nici nu putea fi altfel decat cu ..spume!
As vrea sa stiu explicit ce cuvinte descriu pentru voi valoarea unei fiinte umane. Ceea ce apreciati voi la o persoana, in spatele aparentelor.
Am lasat deoparte obsesia generala a oamenilor de a face ceva. Dar timpul tot nu imi ajunge.
Ajung astfel sa adorm cu mainile pe tastatura.
10.04.09
Nas
Natura, Adrenalina, Sport.
De aceea aleg muntele.
Pentru ca simt cum muschii mi se relaxeaza, cum imi pierd orice gand rau, cum riscul mi-l asum cu placere si infiorare, cum imi infrang temerile si realizez cata viata risipim noi facand atat de multe lucruri moarte. Pe munte am parte de fericire.
Adevar.
De aceea aleg sa ma imbat. Pentru ca doar beti oamenii pot fi complet sinceri, doar atunci sunt capabili sa spuna ce gandesc; regrete, amintiri, completari, marturisiri. Si cel mai tare…oricat de beata as fi, tin minte subiectele care prezinta importanta pentru omul din mine.
Morala? Betiile pe munte pot fi sanatate curata, psihica si fizica.
In for the kill
A lupta sau a nu lupta?
Mi-am dat seama!! In sfarsit, stiu acum cauza starii mele macabre. Cauza neacceptarii propriei persoane. Luptam impotriva-mi. Luptam impotriva propriilor vointe si omoram inauntru atat de multe vise doar pentru ca mi-era frica sa fiu eu. Iar asta nu tine de trecut. Inca mi-e frica. Iar concluzia asta, este, ca toate celelalte, incetosata. Sunt mereu undeva la mijloc, niciodata nu vad lucrurile clar, ca si cum traiesc putin in afara ceasului, a pamantului, a omului.
Urmand pasii suferintei, ce am decis eu?
Sa ma revolt impotriva-mi. Sa ma infrang. Sa omor tot ce ma reprezinta. Toate sentimentele ce m-au construit din radacini, dandu-mi viata, facand sa simt totul mai intens decat multi altii.
Dar cineva a aprins becul. E timpul sa nu mai lupt impotriva mea. Se pare ca schimbarea nu are loc atunci cand avem noi chef, ci atunci cand circumstantele ne impresoara si ne chinuie, cand nu ne lasa nicio portita de scapare. Anul asta nu s-a schimbat nimic. Ca om, cu principale caracteristici, principii si sentimente, m-am format incepand cu ultimii 2 ani de liceu si terminand cu primii 2 ani de facultate. Restul..e poveste. Sunt intreaga acum, iar experientele viitoare nu imi vor mai croseta decat invelis sau schimbari superficiale in epiderma.
Orice incercare de a mai schimba ceva va duce de fapt la uciderea unei parti din structura mea de fiinta umana. De ce oare tot asteptam…? ca ma voi trezi intr-o zi ca noua, asa cum eram cand „m-am cunoscut prima oara”, cu un zambet cat luna de pe cerJ, sincer, naiv (naiv nu l-as mai vrea), gata sa cuprinda lumea intreaga.
Dar si regretele inseamna lupta. Lupta impotriva potentialului pe care il au clipele viitoare.
Nu fericita, dar vesela si entuziasta voi din nou cand voi inceta sa ma distrug.
Concluzia concluziei ar fi ca trebuie sa lupt impotriva luptei contra propriei persoane. Ah, fac ce fac si tot la lupta ajung.
Si cum ar fi daca… pur si simplu as trai?
09.23.09
Son of a bitch
Simt. Simt cum momentul in care am cazut in urma cu un an se apropie incandescent, ca un meteorit de pamant. Simt din nou lipsa mea de putere. Bataia de joc. Nedreptatea. Ah, si cea mai crunta! Neputinta.
Cer ajutor. Nu vreau sa raman si fara ultima bucata de umanitate care zace in mine. Sau fara acel sentiment de incantare care ma poseda in urma cu ceva timp. Vreau sa pot ramane in echilibrul pe care l-am redescoperit dupa mai mult de 11 luni de incercari crunte, ucigase.
Cer ajutor.
I want two (to) pieces (piss) on the plate, you „sunababitch”!
Si, daca se poate, si sper sa se poata, un loc de camin in Moxa D.
09.11.09
Umbra vs. Lumina
Imi incep, ca intotdeauna, maratonul gandurilor fara o directie anume. Ma las, asemenea unei frunze ruginii, in bataia vantului racoros.
E curios ce am descoperit in locul celor mai singuratice dureri ale mele. Pornind de la ideea ca fericirea este totusi un cuvant prea complet, prea idealist al sentimentului în realitatea lui, constat cu o uimire putin prefacuta, ca sunt. Sunt fericita. Fericita pentru visele implinite, amanate sau distruse. Fericita in multe stari, in conversatii, in sarutul adormit si in zambetul ce- mi da uneori buna dimineata, in existenta fiintelor necunoscute, in cel putin jumatate din lucrurile pe care le fac sau nu le fac.
Curând simţi că îndeplinirea dorinţei lui nu-i dăruise decât un grăunte din muntele de fericire, la care se aşteptase. Această împlinire îi arătă eterna greşeală, pe care o fac oamenii închipuindu-şi că fericirea este îndeplinirea dorinţelor. – Anna Karenina, Lev Tolstoi
Exact. Eu asociez acum termenul fericire cu fumul care iese pe cosul unei case si nu cu caldura dinauntru provocata de arderea lemnului in soba. Cu ceea ce iti ramane dupa indeplinirea dorintelor.
Dupa o dezamagire crunta si o rusine pe care n-as fi impartasit-o cu nimeni, am avut o revelatie. Mi-am dezvoltat o autoanaliza periodica. Din pacate, analiza o fac doar lucrurilor negative din viata mea, fapt ce mareste perioada de timp in care eu zac chinuita, cautand raspunsuri, declarandu-mi in mod constant nemultumirea fata de mine, fata de ceilalti.
Cel ce caută perfecţiunea nu va fi niciodată mulţumit. - Anna Karenina, Lev Tolstoi
Cand am sa inteleg asta? Eu nu vreau perfectiunea. Doar subconstientul meu se pare ca si-o doreste. Si sunt partial de acord sa o construiesc la mine, desi sansele de reusita sunt 0, dar ce am cu ceilalti? Cu ce mi-au gresit mie ca sa ii supun la un studiu critic incapabil de rezultate?
Am ajuns astfel intr-un moment de exaltare scaldat intr-o liniste deplina. Pana si nerabdarea-mi specifica e calma acum. Stiu ca am mai citit o idee asemanatoare cu ceea ce urmeaza sa spun (si nu in cartea de curand citata); viata tipica a unui om nu este indusa de societate, cat este data de inacceptarea existentei mortii, ca finalitate incontrolabila.
Si asa ajung la independenta omului intr-o relatie. Trasatura si filozofie de viata pe care mai intai am acceptat-o, iar acum am inteles-o. Ideea mi-a fost inca de la inceput prezentata, apoi un pic impusa, inca un pic bagata pe gat, iar la un moment dat admisa de dragul adevaratului independent. Am aprobat-o, punandu-mi intrebari specifice dar nereprezentative. A fost curios pentru mine ca tocmai o persoana straina sa ofere libertate totala fiintei mele.
Faptul ca nu am apreciat-o la inceput se datoreaza neexperimentarii unei alte stari decat cea de libertate. Dar si libertatea are mai multe forme, si drept urmare, mai multe continuturi.
Iar ma apuca dimineata. Asa ca am sa’mi inchid gandurile. Cu tine.
09.06.09
Dileme sau vaci de muls ?
Timp pentru toate? Doar daca suntem capabili sa restrangem, sa stabilim limite, sa avem scopuri. Scopuri ale calatoriei sau scopuri ale destinatiei.
Cand am preluat cu voiosie de la Sebi, « maxima » : Viata este ca un penis cu doua capete, multi au ras. Ma intrebau distrati de ce? Pentru ca nu stii niciodata pe care parte ti-o « trage ». Cand, unde, din ce cauza, din partea cui. E o mare harababura.
Cred ca puterea consta in a accepta.
In a te accepta pe tine si pe ceilalti. Dilema apare cand vrei sa afli cine esti. Trebuie sa te cunosti inainte de a te accepta.
Si cine suntem noi? Suntem actiunile pe care le intreprindem sau gandurile pe care le avem? Diferentierea e indispensabila deoarece cel putin jumatate din ceea ce facem nu reflecta ceea ce gandim. Mai apare si ceata mintala, lucru care ma face sa ma intreb daca ceea ce gandesc este rezultatul real al muncii pe care o depune creierul sau daca subconstientul mi se ascunde permanent in cele mai intunecate zone ale mintii, ferindu-se de orice strop de lumina.
Sa revenim. Dorinta mea cea mai mare a fost si inca este legata de cine as vrea sa fiu. Iar pentru asta, gandurile mele ar trebui sa coincida cu actiunile, fie ca e vorba de fapte sau de cuvinte. Fiecare pas pe care l-am facut si fiecare om pe care l-am cunoscut m-au facut sa imi inghit dorinta pana la ultima celula. Nu pot sa actionez intotdeauna asa cum rationez. Asta imi diminueaza energia si ma baga deseori in modul visare.
Si pana la urma ? Cine suntem ? Pentru oameni suntem ceea ce facem, pentru noi suntem ceea ce gandim. Dar totusi, CINE suntem ?
Pentru tine cine sunt ?
